Riscul de a munci

Ștefan RADU

Ani la rînd, o tînără a fost profesoară suplinitoare de limba română la o școală dintr-un sat. Anul trecut, postul ei a fost ocupat de un titular. Ca să cîștige un salariu, fosta profesoară s-a angajat îngrijitoare în aceeași școală. Din toamna aceasta, soarta i-a surîs din nou: au apărut vreo trei-patru ore disponibile la catedra de limbă engleză. Avînd pregătire filologică, a dat concurs și a obținut norma parțială atît de dorită. Acum ea este profesoară și femeie de serviciu în același timp. âi învață pe copii limba engleză și, după ore, dă cu mătura, spală geamurile, curăță școala de mizeria lăsată de alții. Nu-i este rușine. Ba dimpotrivă: spune că așa cum face curățenie la ea acasă, așa procedează și la locul de muncă. Este bucuroasă că dintr-un salariu (de îngrijitoare) și jumătate (ca profesoară de engleză) poate trăi decent. Are însă o mare teamă: îi este frică să nu-i interzică Inspectoratul Școlar să mai fie femeie de serviciu (de unde încasează veniturile principale) și să o oblige să rămînă doar cadru didactic. Simte că își asumă un risc. Unii o privesc în mod ciudat și acceptă cu greu că elevii învață limba lui Shakespeare de la femeia de serviciu!…
Cazul a fost prezentat ca o ciudățenie de către unele posturi de televiziune. în timpul interviurilor, femeia părea speriată de interesul ce i se acordă. âși făcea griji pentru slujbele sale. în România, ideea de a munci oriunde și oricînd pare o excentricitate. De nenumărate ori am auzit șomeri frustrați revoltîndu-se: „Cum să mă angajez în construcții?!! Eu sînt frezor calificat, am categoria specială și o vechime de 20 de ani! Vreau un post care mi se potrivește!”… Imaginea cu o profesoară de română angajîndu-se femeie de serviciu într-o școală pare ruptă dintr-un scenariu cinematografic. Respectul față de muncă este o noțiune abstractă, bună doar pentru manualele de etică și pentru studiile socio-filozofice. încă mai credem că scenele din filmele occidentale în care polițiștii se angajează, în timpul liber, paznici de noapte cu jumătate de normă sînt invenții literare. într-o lume normală, oamenii nu se miră cînd văd casieri bancari transformați, seara, în barmani sau profesori de liceu ce-și rotunjesc veniturile făcînd taximetrie. în Europa sau în SUA, a avea o a doua slujbă este ceva normal. La noi, este un risc. Ai toate șanse să fii privit de către vecini și rude ca o anomalie. Dacă lucrezi „la stat”, te poți trezi că ești dat afară pentru „cumul de funcții”…
Orice profesie este onorabilă cîtă vreme o exerciți în mod cinstit. După 1990, am aruncat în derizoriu noțiunea de „dragoste față de muncă” pentru că am considerat-o „comunistă”. La fel am demonizat „muncă voluntară” (patriotică?). Am confundat libertatea și democrația cu aspirațiile către parvenitism, hoție și șmecherie. Ca și în „epoca de aur”, am continuat să ne „descurcăm”, să „aranjăm” lucrurile, să tragem țepe și să așteptăm ajutoare (de la stat, de la Crucea Roșie, de la Uniunea Europeană sau de la organizațiile internaționale). Pentru mulți, este o rușine să fii îngrijitor în România. însă am umplut Italia, Spania, Germania sau Franța cu menajere, muncitori la grajduri, salahori în construcții. Oameni care aici, în țară, preferă să încaseze ajutorul social decît să se angajeze „la munca de jos”, acolo, printre străini, nu se mai simt nici rușinați, nici frustrați. De ce oare? Nu cumva sîntem cu toții vinovați pentru o asemenea stare de fapt? Helvetica-R ă limba lui Shakespeare de la femeia de serviciu!…
Cazul a fost prezentat ca o ciudățenie de cătr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!