„Domnule, îmi spune amicul Jan, ai auzit, ăia din Budapesta care vor să se bine-dispună la început de zi, merg la un club unde se rîde. Cică ar merge mai mult cei în vîrstă, dar se duc și tineri și, zău că așa am înțeles, e înghesuială la clubul acela de rîs! Bine ar fi să se înființeze și la noi așa ceva, că eu am uitat de cînd nu am mai rîs! Și, pe urmă, știi, rîsul sănătos, adevărat, profund, sincer, sau cum vrei să-i mai zici, e curat antidot împotriva bolilor, te face mai bun, mai tolerant, mai înțelegător cu semenii…”
Observația privitoare la persoana sa mă miră. Eu îl știu drept un om vesel, optimist, plin de umor. Sau, mai bine-zis, îl știam, deaorece nu ne-am mai văzut de ani buni, amicul meu locuind în Piatra Neamț, acum venind special la mine în interes… personal. Așa, am avut timp berechet să stăm de vorbă aproape o zi, timp în care ne-am plimbat prin urbea lui Bacovia tăifăsuind, ore în șir, pe o bancă din Parc. Aici, de fapt, prietenul meu din copilărie și tinerețe a deschis și discuția despre Rîs – scriu cu literă mare deoarece, după ce ne-am despărțit, răsfoind cîteva cărți mi-am întărit și eu convingerile lui -, discuția care m-a făcut și ne-a făcut să medităm mai adînc și chiar îndelung la condiția noastră de cetățeni ai acestei țări, și de pensionari.
„Da, rîsul e un autentic antidot. S-au scris tomuri despre Rîs, nu-ți dau nici titluri și nici autori pentru că, probabil, n-ai de gînd să cauți, acum, și să citești astfel de lucruri, dar, îți zic eu, problema e, dacă, vrei, de sănătate socială…”. Jan e de formație sociolog, a lucrat mulți ani la un institut în București, dar după pensionare a revenit în orașul natal, de care e legat „prin toate fibrele ființei”, cum mi-a spus. „Cum să ai chef de rîs cînd tot timpul ești presat de lipsuri, începînd de la alimentație și terminînd cu hrana spirituală, ca să zic astfel, căci nu-ți ajung banii de hrană, d-apoi să mai cumperi o carte ca lumea…?” Și reia: „Uite, am fost în Occident, am fost și peste Ocean, dar, crede-mă, n-am văzut oameni încruntați, speriați, parcă, de viață… La noi și în rîndul tinerilor e o stare de spirit nefavorabilă vieții, deși tinerețea, prin ea însăși, e veselă, exuberantă… Dar cînd orice ideal, aproape, și-a închis ferestrele!…” Îl privesc mai atent și mă gîndesc la anii care au trecut și la zilele care ne sînt date să le trăim. Alături, doi tineri – un băiat și o fată – tocmai izbucnesc în rîs. Un rîs sănătos, exploziv. „Îi auzi…? Spuneai că nimeni nu mai rîde în țara noastră! Constat că ai devenit un negativist sadea!…”. „Nu la rîsul ăsta mă refeream, înseamnă că n-ai înțeles mare lucru din ce ți-am zis, zise el oarecum iritat, pe un ton profesoral. Nu, e vorba de starea permanentă, sau aproape permanentă de bună dispoziție, de fața deschisă, de zîmbetul adînc. Uite, l-ai văzut pe Adrian Năstase, pe 6 iunie, imediat după ce a aflat că PSD-ul a pierdut complet Capitala…? L-ai văzut. Ei bine, mie mi-a venit să rîd, ba chiar am rîs cînd l-am auzit ce-a spus, copiindu-l, parcă, pe Ceaușescu. Dar a fost un rîs-cu plîns, n-am rîs din toată inima, cum se zice, de fapt nici n-am rîs pe-adevăratelea. Adevărul e că în țara noastră, pe noi ăștia, maturii, ce ne mai înveselesc sînt oamenii politici, așa-zisa clasă politică. E un rîs care merge pînă la dispreț, pînă la indiferență…” Asta iar m-a pus pe gînduri. Mi-am zis, în sinea mea, că va trebui să mai meditez la spusele amicului Jan. La despărțire l-am întrebat ce planuri are pentru vara aceasta. „Cred că voi pleca la Budapesta…, am acolo un prieten bun. Vreau să merg și eu să le văd mașina aceea de rîs. Poate o să aduc ideea și în orașul meu. Și, Doamne, ce-o să mai rîd…!” (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns