2007 – anul aterizării într-o nouă „zonă gri” (I)

Ovidiu Nahoi

Un om politic de vârf din România spunea odată că tot ceea ce i se întâmplă bun acestei țări vine târziu și la presiune externă. Așa și cu aderarea la Uniunea Europeană. România s-a văzut intrată în familie la doi ani și jumătate după aderarea fostelor țări comuniste din Europa Centrală și a republicilor baltice, cu o fracțiune de secundă înainte de ferecarea ușilor, nu se știe pentru cât timp. și a reușit să-și atingă obiectivul în urma presiunilor adesea infernale pe care autoritățile de la Bruxelles le-au făcut asupra clasei politice de la București. Câțiva dintre tehnicienii care au dus greul negocierilor de aderare spun și azi povești de-a dreptul incredibile despre rezistența acerbă la reforme din interiorul zonei politice. Tot ei știu și cum au fost convinși baronii centrali și locali să accepte totuși introducerea măsurilor de transparență, concurență și reformare a justiției: adesea prin pumni bătuți în masă, de prea multe ori cu promisiunea unor compensații ulterioare, sub diferite forme. Aceiași tehnicieni povestesc și despre felul în care Bruxelles-ul înțelegea să țină mereu România în priză. „Când bulgarii erau chemați la evaluări și raportau atingerea unor obiective erau felicitați, după care li se cerea să treacă urgent la următoarele măsuri. Când noi explicam ce am realizat, ni se răspundea: „Foarte bine, trimitem o echipă să verificăm””, spune un diplomat român.

Adevărul este că, de 17 ani, România s-a aflat în situația de a urmări o „foaie de parcurs” fabricată în Ocident. și tocmai pentru că provenea de acolo, populația i-a acordat încredere, iar politicienii nu au avut prea mult spațiu de manevră. Dorința românilor de a se vedea ieșiți din „zona gri” și racordați la spațiul occidental al bunăstării a fost atât de mare, încât nici o politică în contra acestui curent nu putea avea sorți de izbândă decât cel mult parțial și pe termen scurt. România și-a întărit instituțiile democratice și a legiferat noi și noi libertăți pentru a putea fi admisă mai întâi în Consiliul Europei și mai apoi în rândul țărilor candidate la NATO și Uniunea Europeană. A trebuit să-și reformeze structurile de apărare și siguranță națională pentru a îndeplini standardele Alianței Nord-Atlanțice. A fost obligată să-și deschidă economia, să introducă regulile concurenței și transparenței și să reformeze justiția, pentru a putea adera la Uniunea Europeană. Cât de profunde au fost aceste reforme este greu de spus acum. Cert este doar că, la 1 ianuarie 2007, cerul Bucureștiului a fost luminat de cel mai fastuos foc de artificii văzut vreodată pe aici. Românii au sărbătorit aderarea la Uniunea Europeană după ce, în noiembrie 2003, vizita președintelui George Bush, care a încununat invitarea României în NATO, fusese marcată de apariția curcubeului, ceva cu totul neobișnuit la sfârșitul toamnei. Dar nu e cazul să ne încredem prea mult în semne. Cel puțin dacă privim la noua realitate în care România a intrat după 1 ianuarie 2007. Reducerea simțitoare a presiunii din exterior („nu ne pot da afară din UE” – este expresia favorită a multor politicieni) a dat frâu liber manifestării plenare a unor moravuri politice ținute cât de cât în frâu până prin 2006. De ochii controlorilor de la Bruxelles, evident.

„Conflictele inghețate” din sfera politică au izbucnit la suprafață cu o energie impresionantă și debordând de populism. Populismului moral de la Cotroceni (președintele îi acuză pe toți cei care nu sunt de partea sa de corupție și ticăloșie) i se opune populismul economico-financiar de la Palatul Victoria. Creșterile de pensii și de salarii nesusținute de realități economice și încurajarea nesăbuită a consumului intern pun deja în pericol stabilitatea economică din anii ce vin, apreciază analiștii de specialitate. Oarecum împotriva celor două mari populisme se ridică populismul fotblistico-religios al lui Gigi Becali . și toate acestea la un loc pun în umbră populismul unei stângi care încă nu se regăsește, dar care aruncă tot mai multe ocheade spre populismul de rangă tip Vanghelie. Pe acest teren s-au consumat, din păcate, marile confruntări politice ale anului 2007. România a fost lăsată să se descurce cu banii trimiși acasă de emigranți, cu afacerile imobiliare și cu locurile de muncă dezvoltate de investitorii străini, care au simțit atracția terenului gol.
(va urma)

lles le-au făcut asupra clasei politice de la București. Câțiva dint

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!