DEVORATORII DE CULTURĂ

Mai departe

Dan PERȘA

Ceea ce se întîmplă în jurul nostru ne solicită în permanență atenția, chiar fără să ne dăm seama. Politica, circulația rutieră, descoperirile tehnologice, jocurile pe computer, televiziunile, ziarele, cultura, asteroizii ce trec pe lîngă Pămînt, bizareriile, dezvăluirile CNSAS, teoriile științifice, sportul, problemele sistemului medical, mondenitățile. Aflînd de ele, încercăm să le evaluăm în concordanță cu valorile pe care am învățat să le respectăm. Este o permanentă strădanie, o continuă încordare. Chiar dacă, aparent, curgerea vieții fiecăruia dintre noi ar părea că e legată doar de cîteva lucruri relativ simple, devenite rutină. Această continuă sforțare, nu poate să nu obosească, pînă la urmă, un om. Dar ce înseamnă să obosești? Oboseala e probabil respiro-ul unei abdicări de la imediat și privirea a tot ce se întîmplă de la oarecare distanță. Doar că, în același timp, e și o evadare din contextul criteriilor de evaluare, a criteriilor noastre de valori. în astfel de momente „lumea”, adică tot ceea ce se află în afara noastră ca realitate fizică, se preschimbă într-un imens carusel fără sens. O dovadă că ea însăși, lumea oamenilor, nu este investită cu o finalitate, ci doar noi îi conferim, prin gînduri, una. Generăm această iluzie a coeziunii, poate deoarece viziunea coeziunii ne conferă siguranță. Aceste clipe sînt însă rare. Ba și cînd vin, nu ni le permitem. Nu ne permitem să ne detașăm, nu ne permitem momente de oboseală, de abandon, de negare sau de transcendență. Trebuie să funcționăm continuu, fără întreruperi. Uneori sînt invidios pe Data, acel android din Star Trek, care funcționează perpetuu la parametri nominali și a cărui umanitate e pur mecanică, vădită în tenacitatea de a imita ticurile oamenilor, de a înțelege umorul, de a se strădui să fluiere sau să rîdă. Uneori pare că lumea noastră pentru astfel de ființe a fost creată. Unele care nu au nevoie să respire, care nu sînt nevoite vreodată să se oprească să ia o gură de aer. Pentru că aerul nu intră în metabolismul lor. însă invidia e de scurtă durată. Detașarea începe să-ți aducă frumusețile lumii. O auroră boreală mai întîi, o explozie de lumină dantelată, de fotoni ce trăiesc de la sine, fără sursă. Și vezi parcă întreaga istorie, dar nu cea reală, ci așa cum a fost văzută, gîndită: pe Ghilgameș plecat în căutarea nemuririi, pe Moise despicînd marea, iubirea Julietei și a lui Romeo, pe Ulise rătăcind în apele unui tărîm fabulos. Iar toate acestea îți aduc în minte dragostea dintre doi oameni oarecare de azi. Trăiesc undeva, într-un apartament dintr-un bloc, într-un oraș. Merg la slujbă dimineața, iar cînd ajung acasă își ating mîinile și se sărută. Și, astfel, lumea merge mai departe.rcă întreaga istorie, dar nu așa fost reală, ci așa cu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!