Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd privesc la Vasile Crăiță Mîndră cu greu îmi pot imagina un copil șturlubatic care se arunca în bulboanele de apă de unde alții nu mai ieșeu niciodată vii sau pescarul subacvatic care umbla în căutarea stavrizilor și a guvizilor. Și, cu toate acestea, cam așa a fost să fie viața lui Crăiță Mîndră, un maestrul al penelului care, privind înapoi, recunoaște simplu: „m-a iubit Dumnezeu. Nu știu de ce. Poate că n-am urît și n-am întors niciodată răul cuiva și n-am turnat pe nimeni”.
Este un artist plastic despre care ai putea scrie un roman, dar alături de care ar trebui să-ți petreci cîteva zile bune pentru a asculta pățaniile și aventurile care depășesc cu mult nebuniile tinerilor de azi.
Ne-am dat întîlnire ieri, în jurul prînzului, la secția Bibliotecii Județene din zona Cornișa, unde-și petrece veacul, ca un bibliotecar zelos, Eugen Șendrea, nimeni altul decît unul dintre puținii specialiști în istorie din Bacău. Îmbrăcat asemeni unui artist plastic din mileniul III, cu o figură și un mers inconfundabile, ținînd ridicată frunte lată și generoasă ce adăpostește fapte care îți lasă mintea-n loc, Vasile Crăiță Mîndră a acceptat să vorbească puțin despre cine a fost și cine este. Cu acea libertate a gîndirii și a cuvîntului pe care încă le mai regăsești simple și autentice în lumea artiștilor plastici. Ne-am așternut la amintiri sub privirea atentă a lui bibliotecarului din Cornișa. Multă veselie, umor, dar și fapte care pur și simplu țin respirația-n loc.
„M-am născut la 1 ianuarie 1945, o zi în care se serbează și sfîntul Vasile. Părinții mei se numeau Andrei și Ana. Am avut norocul să-mi iubesc părinții și să mă iubească foarte mult, atît pe mine, cît și pe fratele meu, Lucian”, ne-a spus Crăiță Mîndră. Cum sărbătorile de 1 ianuarie nu sînt chiar așa de dese, cei născuți în această zi fiind considerați niște privilegiați ai soartei, Vasile Crăiță Mîndră nu a uitat să recunoască faptul că festinul începe cu cîteva zile înainte de sărbătoarea nașterii și continuă și după această dată. „Eu încep să mă pregătesc de sărbători de Crăciun și termin de Sfîntul Ioan”. Așa i-a fost dat încă din copilărie, să se bucure de viață altfel decît ceilalți copii. Unul dintre „vinovați”, fiind, cu siguranță și tatăl său, care și-a plimbat familia prin toate județele Moldovei. „Taică-meu era jurist de profesie. Însă, din păcate, «cam fluiera în biserică». Era comunist convins din 1944-1945 și a crezut în cauza comunismului. Însă, mai către final îmi spunea că nu este de acord cu Ceaușescu. Am avut o copilărie frumoasă și, datorită faptului că tata era mutat dintr-un loc în altul, am călătorit prin toată țara, și, mai ales prin estul țării”, ne-a spus Crăiță Mîndră.
Dacă peste firul primelor clipe din viață s-a așternut praful timpului, Vasile Crăiță Mîndră nu a uitat cînd a făcut primul desen, care, ca orice început, nu a făcut dovada unui creații de geniu. Chiar și așa, a rămas totuși prima creație. „Țin minte că pe la 4 ani am vrut să desenez o fată frumoasă. Mai tîrziu am văzut nu era chiar așa de frumoasă, că era asimetrică. Dar, ca desen era interesant: avea mîini, picioare și chiar unele detalii. Adică îi făcusem pînă și degetele la mîini”, ne-a povestit el. Înclinația spre desen încolțită ca o sămînță sădită de Marele Creator, de la frageda vîrstă, s-a menținut intactă de-a lungul vieții, continuînd să crească și chiar să rodească „Mai tîrziu, cînd am intrat la școală, am continuat să desenez în timpul orelor. Apoi am devenit desenatorul clasei, iar în anii de liceu m-am ocupat de gazeta de perete. Am urmat cursurile la Liceul din Focșani între 1957 – 1962”, a spus Crăiță Mîndră. Interesant a fost faptul că mai tîrziu, i-a fost dat să-și vadă numele alături de cel al lui Anghel Saligny, care fusese elev al aceluiași liceu. „Nu mi-a venit să cred că mi-am văzut numele alături de Anghel Saligny. Am rîs de m-am prăpădit”, și-a amintit Crăiță Mîndră.
Amintiri din copilărie mai dihai decît cele ale lui Creangă
A avut o copilărie care, povestită și scrisă cu talent, l-ar putea plasa pe Vasile Crăiță Mîndră în preajma marelui Creangă. Cînd l-am întrebat ce pățanie își amintește din acei ani, a început să rîdă. „Aș putea să scriu amintiri din copilărie. Într-o zi, fiind la Galați, în vacanță, am plecat cu fratele meu și un prieten la pescuit pe lacul Brateș. Acesta din urmă, nu știu cum, și-a pierdut chiloții. Eu, generos, m-am oferit să-l ajut și i-am dat pe ai mei. Ghinionist, prietenul cu pricina, i-a pierdut și pe aceia. Atunci, fratele meu s-a dus acasă în grabă, i-a anunțat pe părinți, și au venit împreună cu haine de schimb. Cît timp era plecat, de rușine, m-am băgat în apă, undeva în capul lacului. M-au căutat cu toții pînă spre seară și m-au găsit într-un tîrziu aproape vînăt. Culmea e că nu m-am îmbolnăvit”, ne-a povestit Vasile Crăiță Mîndră. Însă simpatica pățanie nu s-a încheiat aici. La începutul anului școlar, fiind pus de învățătoare, ca și ceilalți elevi, să scrie în caiete o amintire din vacanță, Crăiță Mîndră, ajutat și de tatăl său, a redat cele petrecute pe lacul Brateș. „Povestioara nu numai că a deranjat-o pe învățătoare, dar m-a dat și de exemplu cum nu trebuie făcut un asemenea text. Tata a fost, și el,, dezamăgit și a spus că învățătoarea n-a citit «Amintiri din copilărie» de Ion Creangă”, și-a amintit pictorul.
La 15 ani a învățat să dezamorseze un proiectil neexplodat
Seria nebuniilor specifice copilăriei nu s-au oprit pentru maestrul Crăiță Mîndră doar la cele legate de scăldat și pescuit. Avînd parte de o copilărie în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, Vasile Crăiță Mîndră a avut privilegiul de a descoperi, alături de alți tovarăși de joacă, proiectile neexplodate, revolvere, gloanțe, și alte asemenea. „La Focșani găsisem gloanțe, proiectile de aviație, și le dădusem foc. Ori luam gloanțele și le loveam cu pietre pînă explodau. Eram, dacă vreți, niște micuți teroriști. Într-o zi, m-a prins taică-meu cu gloanțe dum-dum. Și mi-a zis cam așa «dacă te căpăcesc și nu-ți explic care e treaba nu o să înțelegi nimic și, probabil, o să repeți greșeala». Așa că, avînd experiența anilor de armată, mi-a arătat cum se demontează cu un patent un glonț și cum se face cu un proiectil. Eram prin anii de liceu. M-am dus și i-am învățat, la rîndul meu, și pe ceilalți copii. Altădată, la Galați, cînd visam că o să ajung artilerist și apoi aviator, improvizam tunuri cu carbit. Era ceva mai complicat, destul de periculor. Asta pînă într-o zi cînd vecinii m-au reclamat părinților și am primit o mamă de bătaie de la mama că nu mi-a mai trebuit”, și-a amintit, cu zîmbetul pe buze, pictorul.
Un licean ajuns pe Pietrele Doamnei
Ca și alți tineri de seama lui, dar poate mai mult decît și-ar fi dorit, seria peripețiilor sale a continuat și de-a lungul anilor de liceu, cînd, i-a fost să vadă mai insistent „privirea albastră a morții”, după cum spune. „Echipa de teatru a liceului, unde eram și actor și scenograf, a fost răsplătită pentru activitate cu o excursie în nordul Moldovei. La un popas, după masa de prînz, m-am cățărat cu un coleg de-al meu, Borș Virgil, pe Pietrele Doamnei, care reprezintă o adevărată țintă pentru alpiniști. Fără a fi echipați corespunzător am ajuns pînă sus. Bine-nțeles că a fost anunțat profesorul de sport, care aproape un ceas, ne-a călăuzit pașii pe calea de întoarcere. «Fiți foarte atenți că e foarte greu la coborît». Era, într-adevăr, greu. Alături de cărare se afla o prăpastie foarte adîncă. Personal, mă imaginam cum cad în prăpastie și mă fac praf. Cei mai grei au fost ultimii patru metri. Cînd am ajuns jos, profesorul ne-a spus: «habar n-aveți cît ați riscat». Dacă stau bine și mă gîndesc, am avut mai mult de zece ocazii cînd am văzut privirea albastră a morții în acte de bravură cum fac tinerii”, a recunoscut Vasile Crăiță Mîndră.
Aventurile extreme, parte din tinerețe
Genul de aventuri extreme pe care le-a trăit pictorul băcăuan nu s-au încheiat o dată cu încheiera cursurilor liceale, ci au continuat, parcă mai agresiv decît era de așteptat, în anii de studenție. Una dintre ele, ne-a povestit-o și am ascultat-o aproape nemișcați. „Îmi amintesc că la Aiud lîngă un baraj, eram la plajă, pe malul apei, mai mulți studenți de la diferite facultăți. Cei de la chimie era triști deoarece tocmai se înecase un coleg de-al lor în vîltoarea de lîngă baraj. Atunci, cred că tot din cauza unui pariu, am intrat exact în același loc în care tocmai se înecase acel student, bine bazat pe faptul că știam să înot. Brusc am fost luat de vîltoare și învîrtit puternic. Simțeam cum mă lovesc de ciment cu spatele, însă nu puteam face nici o mișcare. Am realizat că singura salvare ar fi să mă scufund și să ies din mișcarea puternică a curentului de apă. Am făcut acest gest și am ieșit din vîltoare. Culmea e că mai aveam patru metri pînă la mal și nu puteam să-mi mișc fundul. Eram istovit de puteri și aproape înțepenit. Înghițisem apă, dar, cu greu, am ieșit la mal. Colegii mă considerau înecat. Cînd m-au văzut viu nici măcar n-au vrut să stea de vorbă cu mine. Erau foarte supărați”, ne-a povestit Crăiță Mîndră. Deși un abonat la experiențe extreme, pictorul crede acum că a fost un băiat cuminte, care-și vedea de școală și de caricaturi. „Eram atras fantastic de desen, de culoare și, în afară de aceste pățanii, teribiliste în esență, eram un băiat cuminte”.
Cu Eminescu la Artele Plastice
Cumpenele existenței, nu puține, care pe alții i-au costat viața, au fost trecute de pictor cu brio. La fel cum a trecut și examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secția artă monumentală, din București. „Primii ani de liceu au însemnat și fascinația față de caricatură. Pe atunci, nu exista decît un singur liceu de artă «Nicolae Tonitza», la București, de care nici nu știam că există. În privința admiterii la Facultate am avut norocul să prind cîteva cursuri susținute de un pictor profesionist la Casa de Cultură din Focșani. Și, am avut noroc foarte mare că am fost admis din prima încercare. Mai ales că era o mare concurență la Arte Plastice. M-am pomenit primul pe listă la artă decorativă. Nici n-am crezut. Cred că norocul s-a datorat faptului că am dat admitere la literatură română, pentru că am recitat din Eminescu pînă m-au dat afară din sală”, ne-a zis, mai în glumă, mai în serios, Vasile Crăiță Mîndră.
„Primăvara bucureșteană” în două cuvinte
Spre bucuria sa, anii 1964-1969, adică perioada studenției a înseamnat un revirement al lumii culturale dintr-o Românie ce tindea să renască după atrocitățile regimului comunist ce a urmat celui de-al doilea război mondial. „Era o perioadă foarte bună, de modificare a orientării de la arta tendențioasă proletcultistă la marea artă universală cu deschidere către arta modernă. Am fost prima promoție care n-a mai suportat inchiziția dură a artei proletcultiste. Și nu doar atît. Era perioada romantică a studenției, cu dueluri, cu bătăi celebre, cu exmatriculări. Cei exmatriculați au plecat să lucreze la mină un an de zile și apoi reveneau. Erau personaje care se luptau pentru un crez, pentru o idee personală. A fost ceea ce s-a numit «primăvara bucureșteană», cînd Ceaușescu a fost mai democrat și tolerant”, și-a amintit cu nostalgie Crăiță Mîndră.
Lucrarea de diplomă a fost un mozaic de marmură lucrat la un cămin studențesc din Timișoara, lucrare ce poate fi admirată și astăzi de către cei interesați.
„Eram publicat alături de Ciosu”
Deși, astăzi, este cunoscut de cei tineri ca fiind un pictor consacrat, totuși Vasile Crăiță Mîndră rămîne cu imaginea unui veritabil caricaturist băcăuan. Fiind unul din cei trei „C”, după cum spune: Ciosu, Cucoș, Crăiță. A fost atras de acest gen artistic încă din copilărie și i-a rămas fidel pînă în ziua de azi, nu fără riscuri. „Prima mea dragoste a fost caricatura. A fost și aici o mică dramă. Cele două genuri (arta monumentală, pictura, și caricatura n.n.) se împacă greu. Ar fi cumva pe diagonală ca puncte extreme în zona genurilor plastice. Am fost foarte atent ca un gen să nu influențeze celălalt gen. În perioada 1963-1973, am «căsăpit» marele nume ale graficii și caricaturii românești. Pot să spun cu mîndrie că desenele mele erau considerate printre cele mai bune caricaturi ale desenatorilor români, în paginile revistelor consacrate precum «Urzica», «Flacăra» și altele. Eram publicat alături de Ciosu”, și-a amintit Vasile Crăiță Mîndră.
Caricaturile purtau cu sine și cîte o poantă subversivă
Cum spiritul de aventură se împăca bine cu reflectarea unor stări de fapt în caricatură, pictorul a continuat să exerseze acest gen artistic și după ce a terminat facultatea. Evident, nu fără riscurile iminente pentru un caricaturist căruia îi place „să fluiere în biserică”. „Am început din studenție și am participat la multe concursuri naționale și internaționale. Era greu, dar am reușit cîte ceva. Pentru că nu am fost cumințel îmi mai scăpa cîte o poantă subversivă care stîrnea destule comentarii. Se mai lăsa cu cîte o discuție cu cenzorul și, uneori chiar cu «specialistul», adică cu ofițerul de securitate. Caricaturile conțineau adesea și un sens secundar al poantei, care era și cel mai periculos. Iar cea mai bună metodă de a te sustrage de la discuții de genul acesta era să-l întrebi pe «specialist» ce a înțeles dumnealui din caricatură. Evident că o dădea în bîlbîială și nu avea curajul să spună”, ne-a explicat Crăiță Mîndră.
Dacă astăzi cei interesați de geniul artistic al lui Crăiță Mîndră nu-l mai regăsesc pe acesta în paginile revistelor, explicația este foarte simplă. „M-a tot ținut pasiunea asta, însă, astăzi nu mai sînt publicații de umor. Mai fac caricaturi, mai trimit la concursuri internaționale, dar nu am frecvența lui Ciosu. Cît privește pe cele din țară am fost în fiecare an în juriul „Umor la Gura Humorului”, președinte de juriu la ediția a XIV-a.
Crăiță Mîndră și Gil Ioniță
La acest capitol, Vasile Crăiță Mîndră reia vorbele lui Gil Ioniță, unul dintre prietenii săi, plecați la cele veșnice: „nu am prieteni foarte mulți, dar sînt fundamentali. Ei pot fi numiți frați: Nicolae Mirodon, Gil Ioniță, Dan Palade, Paul Grigoriu”. În legătură cu Gil Ioniță, Vasile Crăiță Mîndră are o amintire pe care nu a ezitat să ne-o povestească. „Trebuia să plecăm la Gura Humorului, însă, din greșeală ne-am urcat în trenul care mergea spre București. Am coborît cu puțin înainte de a pleca locomotiva, dar al nostru plecase. Disperați, am alergat și ne-am urcat într-o locomotivă care mergea spre Pașcani. Am ajuns înaintea trenului nostru și am apucat să urcăm. Cum nu aveam nici unul bilet, prima grijă a fost cum să-l mituim pe naș. Bine-nțeles că eu am făcut blat. Gil Ioniță, ca un om de onoare ce era, s-a apucat să cumpere bilet din tren, chiar dacă era mai scump”, și-a amintit Vasile Crăiță Mîndră.
De la Focșani la Bacău
Deși nu este băcăuan get-beget, pictor a fost fermecat de orașul de pe malul Bistriței, de lacul de lîngă casa de oaspeți a lui Ceaușescu, unde a făcut și o baie și unde s-a decis să rămînă la Bacău. „La Focșani am trăit între 1971-1974. Nu m-am înțeles cu autoritățile politice și culturale. Disputa a plecat și de la un tablou al lui Ilie Boca care trebuia achiziționat de Inspectoratul Județean de Cultură. Însă șefii nu au fost de acord. Motivul a fost că în lucrarea intitulată «Șantier», muncitorii reprezentați aveau părul lung și nu purtau căști de protecție. Am plecat de la Cultură în învățămînt. Am fost dat afară din două școli și am ajuns să predau la țară. De ce am pățit toate astea? Pentru că le-am spus să nu se bage în cultură dacă nu se pricep. Și, pentru că aveam o legătură permanentă cu Bacăul și participam la «Saloanele Moldovei», într-o zi, mergînd cu Ilie Boca prin oraș, am văzut că Bacăul are un lac foarte frumos. Am făcut chiar și o baie sub privirea îngăduitoare a lui Boca. Era în vara lui 1974”, ne-a spus Crăiță Mîndră.
Optimist în ceea ce privește viitorul
„Puțin înainte de 1990, inginerul Ion Șlinbu, fostul director de la Centrul de Fabricații de lîngă Onești, m-a angajat pentru o perioadă să-i decorez sala de festivități. Cum au venit evenimentele din decembrie 1989, lucrurile s-au mai schimbat. Iar inginerul mi-a spus atunci: «veți suferi cel mai mult». Și a avut fler. A avut, din păcate, o gură aurită. Trebuie, însă, să fim realiști și să privim drept în față fiecare întîmplare și chiar soarta proprie. S-au distrus multe colective formate în timp în domenii de activitate diferite. Însă am zis că o să avem un revirement extraordinar, ca în perioada interbelică. De acum sîntem tutelați de civilizație. Înapoi nu există. Românii sînt fantastici și inventivi”, ne-a spus Vasile Crăiță Mîndră
Artistul și Dumnezeu
Chiar dacă a avut un tată comunist convins, Vasile Crăiță Mîndră a crescut în duhul unei credințe care a luat și forme extreme. Extreme în sensul frumos al cuvîntului. „Eram elev prin clasa a doua și mergeam singur la biserică. Cu tata mă certam pe teme de politică și religie. Încercam să-i explic că nu-i chiar așa. Sub influența colegilor am avut și o perioadă de ateism, însă mi-a trecut repede. Tot ceea ce mi s-a întîmplat în viață, mi-a confirmat faptul că s-au petrecut minuni. Cred că Dumnezeu mă iubește”, a afirmat pictorul. Iar aceste lucrări ale providenței se regăsesc în petele de culoare pe care artistul le așază domol pe pînză.
Merită să fie cetățean de onoare al Bacăului
„Vasile Crăiță Mîndră este mare, mare de tot. Mulți ani de zile a fost vioara numărul unu a caricaturii. A dus numele Bacăului la Londra,, Montreal, Beijing și merită pe drept cuvînt titlul de cetățean de onoare al Bacăului, deși este vremea cînd cînd gunoaiele și căpușele încă trag sfori în cultura băcăuană”, a afirmat istoricul Eugen Șendrea. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns