LUMEA ROM+NEASCĂ

Blestemata lingușire

Vasile PRUTEANU

După decenii întregi de făcut sluj, de strigat și ovaționat la comandă numele dictatorului, credeam că poporul român s-a vindecat pentru totdeauna de lepra lingușirii. Că greața de a flata orgoliul unor analfabeți va stopa orice încercare de a rostogoli această blestemată tară morală peste greu încercata noastră pudoare. Se pare că nu-i așa, că am moștenit o infirmitate sufletească, de care nu scăpăm cu una cu două. Dacă pe trompetele domnului Băsescu (Boc, Stolojan, Preda, Berceanu etc.) le asociez cu interesul lor de a parveni urgent, pe tinerii PDL-iști nu-i înțeleg deloc. Cum or fi reușit ei s-o aleagă pe fiica președintelui, Elena Băsescu, la cîrma organizației lor cu 99% din voturile exprimate, ca în vremurile de coșmar ale dictaturii? Adică, nici nu i-au crescut bine sînii și, gata, și-a și descoperit brusc vocația de politician genial? Oare dictatorii lumii nu și-au înălțat odraslele în ierarhii sociale în același fel, sperînd că acestea îi vor moșteni la putere? Ba bine că nu!
întotdeauna, omului de bun simț i-a fost silă de cei care măgulesc deșertăciunea cuiva. Dar, „în țara în care combaterea («oligarhi, clanuri transpartinice, tineri mafioți obraznici, edeci bătrîni, etc.») a devenit batjocură, firește că adeziunea la astfel de stări nu pare decît lingușire” (N. Iorga). E dezolant să constați că tinerii noștrii moștenesc vechi metehne și se află în consonanță de adîncime cu firea și apucăturile dictatorilor. A linguși nu înseamnă, oare, a te face slugă nerușinată a cuiva, cu sau fără merite? Este onorabilă această postură? E bine de știut că „lingușirea nu pornește niciodată din suflete mari; ea este apanajul sufletelor meschine, care reușesc să se micșoreze și mai mult pentru a pătrunde în sfera vieții celor în jurul cărora gravitează” (Balzac). De aceea, sînt convins că lingușirea-i soră bună cu tirania, care se umflă și tot crește pînă ce – în cele din urmă – plesnește. îndrăznesc să cred că lingușirea, ca și hoția, șarlatania și parvenitismul, nu sînt doar întruchiparea subconștientului colectiv, ci chiar partea de umbră a întregii noastre națiuni, zona sa crepusculară, balastul său tenebros, latența sa suspectă. E „greaua moștenire” a vremurilor tulburi sau cumplite prin care am trecut. Iată ce ne urîțește chipul, ne scoate la suprafață rezervele de lichelism, suficiență, provincialism și caracter îndoielnic. Iar cînd acestea molipsesc și tînăra generație, viitorul nu ne apare deloc surîzător. ce încercare de a rostogoli această bles

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!