Dincolo de țara nimănui (impresii de călătorie)

11 iunie 2004, ora trei dimineața. 64 de ani de cînd Rusia a mușcat nemilos din țara-mamă. Trenul aleargă prin noaptea ieșeană, cu destinația Republica Moldova. Zvon de voci pe coridor, schimb de replici în limba rusă. Nu știu ce mă așteaptă dincolo, percepțiile mele asupra Basarabiei provin doar din manuale prăfuite de liceu sau acorduri triste semnate Aldea Teodorovici.

Ora patru, vama moldoveană. Lumina cenușie a zorilor dezvăluie, încet, cîmpul pe care tronează un turn de pază. Peisajul mi se pare înfricoșător prin solemnitatea singurătății și amintirile pe care le bănuiesc încrustate în rugina sîrmei ghimpate.

Ora cinci, gara Ungheni. Staționăm aici mai mult de o oră, mecanici morocănoși schimbă roțile trenului «internațional». Terasamentele sînt mai largi peste Prut, vestigii ale sistemului sovietic de apărare. Straniu, mă simt încă în țara nimănui. Închid ochii și ascult lupta strămoșilor cu vizele sîngerii din pașaport. Învinge, în cele din urmă, somnul.

Ora nouă. Atenția încordată la maximum prinde sute de cadre din goana microbuzului către centrul Chișinăului. Capitala poartă amprenta amestecului de ideologii. Construcții de oțel și sticlă lîngă ruine, Mercedes lîngă Lada, MacDonalds lîngă alimentara. Aglomerație pe bulevardul Ștefan cel Mare, sute de chioșcuri pentru schimb valutar. Vacarmul mașinilor se stinge în atmosfera ieșeană a parcurilor.

Ora unsprezece, manifestație politică în Piața Unirii. Cîteva sute de persoane îl ascultă pe Iurie Roșca. Mă opresc din drum cîteva minute și ascult, la rîndu-mi. Oamenii aceștia, aproape pierduți în masivitatea scuarului urban și atotputernicia regimului comunist instalat la putere, nu și-au pierdut speranța. Poate că au dreptate să spere – recent s-a discutat în București despre o re-alipire a Basarabiei, din care Rusia își va opri teritoriile transnistrene. „Am obosit de rusoi. Acum, nu se mai poate face nimic pe aici. Nu-mi doresc decît să-mi duc copiii în vest”, comentează un om între două vîrste.

12 iunie. Plecăm la ora unsprezece către Rujnița, un sat de lîngă Bălți. Într-o moldovenească stricat-ironică, șoferul mă trimite undeva în spatele microbuzului, deși aveam rezervat locul numărul doi. În țară, m-aș fi plîns conducerii autogării. Aici, îmi amintesc doar ce-am auzit de la un tînăr – „șpaga e instituție de stat pe la noi, autoritate mai mare doar guvernul are, probabil” – și zîmbesc resemnat. Urmează cinci ore pe șosele neasfaltate de zeci de ani. Cei din jur, obișnuiți cu răul, nici nu simt gropile. Pauză la Bălți, ies la o țigară și încerc să vorbesc unei tinere în trecere pe acolo. Mă privește ciudat și-mi explică, cum poate, că nu știe românește. Dau să-i spun ceva în engleză, rîd apoi amar.

13 iunie, dimineață la Rujnița. Așezat pe un relief asemănător județului Iași, satul are, totuși, ceva din comunitățile montane de la noi. Oamenii vorbesc mai numai rusește și au aceeași bunăvoință mirată dacă te adresezi în limba strămoșilor. În mine se amestecă o compasiune revoltată față de țara furată și sentimentul exoticului. Clădirile din vremea colhozului zac semi-abandonate. „Era mult mai bine pe vremea sovieticilor. Atunci erau locuri de muncă și salariile veneau la timp”, remarcă o femeie din sat. O privesc uluit, fără a putea înțelege diluarea tragică a românismului.

Ora 22, cu autocarul înapoi către Iași. Încă o oră de controale la graniță, unde Prutul, rîu blestemat, subțire și întunecat, curge flancat de atîtea decenii de oameni încruntați cu pușca pe umăr. Ajuns în Iași, din nou în siguranța «umbrelei» NATO, prefer să mă las prins de gînduri concrete, serviciu, prieteni. Refuz să evaluez non-evaluabilul basarabean, refuz să-i plîng pe cei care, din nostalgii inconștiente, au votat acolo pe comuniști, refuz să accept nedreptatea istoriei din „Doina” lui Eminescu. Sînt, de altfel, un simplu cetățean. (Alin LEANCĂ)