Într-un discurs rostit cu prilejul alegerilor locale, primul-ministru ținea să evidențieze promisiunile făcute de forurile Uniunii Europene precum că România și Bulgaria vor adera la aceasta începînd cu anul 2007. Dar, spunînd dumnealui, doar în condițiile în care guvernul va reuși să se prezinte cu fruntea sus, consemnînd îndeplinirea criteriilor minime de aderare.
Acest „dar” al domnului Năstase lasă să se întrevadă încă o perioadă foarte grea pentru poporul român, sătul de această politică fără orizont a tranziției, dar și mai grea pentru cei aflați la guvernare, care vor trebui să lase cale liberă reformelor reale și nu cosmetizărilor de tot felul ale slabelor rezultate economice și sociale, ca și stopării într-o mai mare măsură a corupției, care-și continuă nestingherită extensia la toate nivelurile.
Intrarea în Uniunea Europeană a Cehiei, Poloniei și Ungariei – pentru care nu urmează imediat propășirea bunăstării, dar se netezește calea spre aceasta – nu a provocat, așa cum ar fi fost normal, o reacție a celor care ne conduc în a demara proiectele unei adevărate relansări economic menite să ne apropie de Occident.
Această tărăgănare, de care majoritatea fostelor țări comuniste s-au debarasat în cele din urmă, pare să fie pe placul celor de la noi, pentru care lupta oarbă pentru putere, obsesia și tentația înșfăcării a tot ce se mai poate de la un stat deja sărăcit rămîn singurele preocupări notabile. În timp ce, în țările vecine, datoria conducătorilor a fost să-i conducă pe supuși în direcția cea bună, în ciuda unor mișcări sociale, ca și a unei previzibile nemulțumiri populare, riscînd chiar și pierderea călduțelor fotolii. Mai ales că, la noi, se încearcă a se acredita ideea că efectele intrării Ungariei în UE încep să se facă simțite printr-o foamete cumplită explicată de invazia ungurilor în sectorul de comerț din vestul țării. Totul este prezentat ca pe ceva apocaliptic și, bineînțeles, ca pe un avertisment la ce se va întîmpla cu noi cînd vom pătrunde în Uniunea Europeană. Însă explicația pare a fi simplă: și în Ungaria, ca și în multe alte țări, există cetățeni săraci, mai ales în zonele puțin populate de la granița de est a țării, iar migrația în scopul procurării unor lucruri mai ieftine este caracteristică și anumitor altor segmente din populațiile altor țări. Pînă la urmă ar trebui să ne bucurăm că ne vindem produsele și să ne gîndim că era mai bine ca acum să fim în Europa, simțind inevitabilele dar trecătoarele rigori ale unei vieți mai dure, dar mai lipsită de atîtea incertitudini, decît să ne bălăcărim la infinit în aceeași mlaștină plină cu minciuni și promisiuni.
Intrarea în Uniunea Europeană nu a permis nici unei țări miracole. Oricum, nu de la început, cînd perioada imediat următoare afilierii poate provoca încă și mai multe deziluzii; în schimb se vor modifica numeroase prescripții cu impact direct asupra vieții noastre de zi cu zi. Vrem cu orice preț să părăsim periferia, dar, așa cum bine observa cineva „…ne comportăm de parcă ne-am afla într-un loc uitat de Dumnezeu. Ne propunem cîte un țel înalt, după care ne luăm avînt și zburăm la firul ierbii”.
În cele trei țări care au accedat în UE viața nu este cu mult mai ușoară ca la noi, în România. Și acolo, ca și aici, democrația nu constă numai în alegeri, ci înseamnă funcționare eficientă a instituțiilor care o protejează. Înseamnă guvernări ale unor partide ce s-au îndepărtat binișor de cetățeanul de rînd și sînt dominate de luptele dintre facțiuni, mai întîi fiind alegerile înaintea cărora alegătorii sînt curtați prin orice mijloc, după care totul se împarte, se rezumă la două lumi distincte: conducători și conduși. Iar elitele politice preocupate de ele însele și unele de altele sînt prinse într-o încleștare cruntă, din care rezultă o devorare reciprocă, ofertele fiind din ce în ce mai reduse pentru propriul electorat, căruia îi renasc speranțele o dată la patru ani, după care sucombă. Și care constată, la doar cîteva luni după alegeri, discrepanța dintre ceea ce s-a dorit și ceea ce există în realitate. De aici probabil și apatia crescîndă, mobilizarea greoaie a celor chemați la urne, mai ales în România. Și acolo, ca și aici, există scandaluri de corupție, confruntări meschine, monologul politicienilor în locul dialogului, un teren mlăștinos și o atmosferă apăsătoare, dar nu exacerbate ca la noi. Cu toții traversăm o epocă post-comunistă și încă nu știm cum să trăim. Nu s-au aflat într-o situație ușoară cei ce au optat pentru politică în momentul schimbărilor de regim din Europa de Est și Centrală. Și asta pentru că unii îndoctrinați de comunism, iar alții lipsiți de experiență și fără cunoștințe strategice, fără a ști prea multe despre propria lor societate, s-au înhămat la o democratizare a societății prin a asigura majorității posibilitatea de a-și spune cuvîntul cînd, de fapt, această majoritate nu poate accepta obiectivele modernizării decît în urma manipulării, a unor promisiuni și pomeni și chiar prin limitarea democrației. Cu toate acestea, în multe locuri germenii capitalismului au început să prindă contur, pornind motorul evoluției spre o altă societate, care trebuie ruptă brusc de cea anterioară. În consecință, chiar dacă actualul guvern va plăti neajunsurile inerente ale schimbării de statut a României, marea mulțumire a acestuia ar trebui să fie că vor preda viitoarei puteri o țară sănătoasă, angrenată activ și definitiv pe calea prosperității. Mai ales că în toate țările foste comuniste ale Europei se află în plin proces de construcție un capitalism de sus în jos, adică un proces de transformare a economiei socialiste de stat în economie capitalistă de piață. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns