VARIETĂȚI CRITICE Lacrimi uscate și otrăvuri benigne

Constantin CĂLIN

Întrebare veche, auzită de zeci de ori: de unde țîșnește poezia? La 30 de ani, d-ra Mihaela-Violeta Savu, autoarea volumului „Refugii în liric” (Ed. Pallas, 2004), arată ca o școlăriță. Față inocentă, trup mic, voce scăzută, mătăsoasă. Alura ei exprimă modestie și cumințenie. Doar ochii au îndrăzneli interogative și mirări adînci. Întîlnind-o de mai multe ori în spațiul Bibliotecii Județene, unde lucrează, nu mi-a fost greu, chiar înainte de a o citi, să-i pun eticheta de „senzitivă”. Tot ce-i mai reușit în volumul său (cu care debutează în literatură) pleacă de la datele sensibilității. Încă din primul poem se vede că emoția copleșește expresia: „Sunt mută ca peștii/ Și nu pot să-ți spun/ De ce Albastrul este/ Atît de imens și de bun.// Sunt vie ca apa/ Ce curge mereu/ Și-aud respirarea/ Lui Dumnezeu” („Taina mea”). Declarațiile sale lirice sînt pe cît de simple, pe atît de enigmatice. Deduci că la originea lor stă o „rană”, un eveniment sau un șir de evenimente biografice care au dezamăgit-o și au orientat-o sufletește către altceva. Acest „altceva” e literatura și religia, în care se „refugiază” liric. În ele i se pare a regăsi plenitudinea pierdută a ființei. „Poeții, doar poeții/ Dădeau cununa vieții”, exclamă într-un moment critic, în care trecutul îi revine obsedant în minte. Un poem e dedicat apoi „Părintelui Iustin Pîrvu”: „Departe, într-un colț de rai,/ Un ascet pentru mine se roagă”. Asemenea gesturi denotă existența unei „probleme”, conferă interes psihologic versurilor sale. Care poate fi această „problemă”? Desigur, o iubire ratată: „Inima mi s-a-mpietrit/ de atîta neiubit./ O mireasă n-o să fiu/ Nici acum, nici mai tîrziu.// Lacrima mi s-a uscat,/ De dureri nu am scăpat.// Vino, omule, și spune/ De ce nu te știu pe nume./ Ori nu m-oi fi dezlegat/ De cînd m-ai fi blestemat?” („Tinerețe”). Trei stări sînt evocate aci: eșec, speranță, îndoială. Puține poete sînt capabile să vorbească de celibatul lor cu o atare sinceritate. Sau de „antitezele” care le frămîntă: „Nu iubesc,/ Dar simt bărbatul/ Potolindu-mi un sărut./ Dragostea ce mă admite/ Luminează un pustiu.// Nu mă tem,/ Dar simt cum noaptea/ Mi se zbate ochiul stîng./ Liniștea ce mă răzbate/ E frîntură de mormînt.// Nu trăiesc,/ Dar simt destinul/ Innegrind tot ce pictez./ Viitorul ce m-așteaptă/ A ucis un dor prea sfînt.// Eu nu mor,/ Dar simt sicriul…”. Chiar dacă numai cîteva dintre poeme sînt integral citabile, fragmentele bune îl recompensează pe cititor prin lirismul lor autentic, prin impresia de frăgezime și delicatețe. Iată trei versuri care par rupte dintr-un psalm de Arghezi: „Am scăpat creionul din mînă./ Scriam o poezie, scriam ceva/ Care Lui nu-i plăcea”. („Iarnă-toamnă”). Sau: „Rugăciunea mea. Stăpîne:/ Să-mi lași ziua cea de mîine/ În cireșile deschise/ Pentru versurile nescrise”. („Așteptare”). Cert, d-ra Mihaela-Violeta Savu e o debutantă meritorie, care poate progresa, cu condiția să rămînă definitiv în „refugiile” alese și să consolideze ceea ce are acum original.

Masiv, cu veston „turnat” pe corp, cu canotieră și cu barbișonul dichisit, adus provocator în față, cum l-am văzut recent la o ocazie festivă, d-l Calistrat Costin are mai degrabă alură de burghez prosper decît de „filozof proletar”, cum vrea să fie crezut. Confortul său interior e totuși mai puțin solid decît cel pe care îl exhibă. Poet, el are „malaise”-uri care îl subminează sau îl întărîtă. Satisfacția și dezgustul sînt, nu o dată, în cazul său, aproape simultane. „Tipul” (cum ar zice el însuși) nu staționează prea mult în aceeași umoare. Acum rîde și e plin de solicitudine, acum se plictisește și se întoarce împotriva celorlalți și a sa. Inconstanța aceasta se prelungește și în scrisul său, care e rareori de aceeași culoare, „uni”, chiar de-a lungul unui paragraf. Aci impulsiv, aci potolit; aci sentimental, aci jemanfișist; aci elogios, aci critic; aci conformist, aci cinic. Oscilarea între stări contradictorii i-a devenit manieră. Ambivalența și ambiguitatea sînt generale și în articolul de ziar, și în poeme. Elegiile, de pildă, au cîte o notă de sarcasm, iar satirele cîte o notă elegiacă. „Complexul” d-lui Calistrat Costin e de a nu merge pînă la capăt nici într-o direcție. Construind, de fapt, desconstruiește. Amabile la suprafață, textele sale mustesc de grețuri. În primul rînd sila de clișee, pe care le ia în răspăr, le maimuțărește, le schimonosește. Idealurile, credințele, principiile, sloganurile sînt convertite în derizoriu: „N-am avut cutezanța (nesăbuința?!) să mă azvîrl de viu/ În cazanul încins, dogoritor, murdar al vieții acesteia/ și a striga precum demenții că/ «a fi este tot aia cu a nu fi» și/ să-ncerc a mă jertfi, știind, Doamne, că mă vei părăsi,/ jertfă pentru o lume mai bună…/ Mi-a fost teamă să rup din mine însumi putregaiul/ atîtor lucruri (zise) sfinte,/ zdrențe căzătoare de pe cerșetorii nepăsători la ziua/ de mai mîine/ și-a purifica-ntru-acest fel soioasele materii scălîmbe/ ucigîndu-și fiii încă din fașă!/ Am închis ochii la învîrtelile mari și mici înfăptuite/ de tîlharii planetei,/ am trecut cu vederea nelegiuirile șarlatanilor/ legiuitori ai omenirii,/ m-am făcut că nu văd abjecția și mîrșăvia ce-nfloreau/ ca un cancer pe trupul istoriei!” Etc. („Oarecum zadarnic…”). Poet politic odinioară, d-l Calistrat Costin nu e departe azi de un scepticism îndreptat spre toate azimuturile. Făcîndu-și o preocupare din instilarea de „otrăvuri” (îndeletnicire de la care anticipa atît un succes de critică, cît și unul de public), el pare să fie prima lui victimă veritabilă. Sastisit, ignoră repetițiile la care a ajuns și se leagănă în iluzia că moralismul său e, în această formă, eficient. Mă îndoiesc. Cauza e lipsa de concentrare, răsucirile retorice între „da” și „nu”, jocul de-a sofismele, badinajul prelungit. Deși recurge la vorbe tari, autorul volumului „…Restu-i otravă” (Ed. Corgal Press, 2004) e destul de relaxat stilistic. Poemele seamănă uneori cu șuetele mondene. Administrată sub avertisment, „otrava” sa e benignă, din cînd în cînd înveselitoare. Cult, lucid, subtil, d-l Calistrat Costin ține prea mult, mi se pare, la poza de judecător disgrațiat, scuzabilă prin istoria pe care a trăit-o ca să mai aibă curajul de a săpa adînc în sufletul său și umilința de a se îndoi de valoarea artistică a lucrurilor ieșite din mîinile sale. De la el aștept mai mult decît niște cărți (sau cărticele) agreabile: aștept o operă!