ASTERIX O mîncare aleasă

Nu știu dacă ați mîncat vreodată borș de hribi. Zilele trecute am întîlnit, pe o străduță mai lăturalnică din urbea mea, două femei care vindeau hribi. Știu că nu e voie să fie comercializate ciuperci decît prin magazine, adică ciuperci garantate, pentru că după cîte s-au întîmplat în ultimii ani, otrăviri și pierderi de vieți omenești din cauza ciupercilor otrăvitoare, și administrația noastră locală interzice, cum spuneam, comerțul cu ciuperci aduse direct din pădure. Cunoscător în materie „am riscat”, totuși, și am cumpărat două kilograme de hribi. Femeile mi-au cerut 100.000 pe kilogram, însă în cele din urmă am ajuns la un preț cu 20.000 mai puțin… Vreau să vă spun că pentru mine borșul de hribi – Dumnezeiască mîncare! – înseamnă mult mai mult decît un borș de hribi. Cu tare mulți ani în urmă, în timpul foametei de după Războiul al Doilea Mondial, cutreieram pădurile care îmbrățișează, din toate părțile, Piatra, orașul meu natal. Găseam pîinișoare, Creasta cocoșului, iuței etc, etc, dar descoperirea, într-o scorbură de fag sau într-o văioagă ferită de lumină prea multă, a unui hrib însemna un adevărat triumf al Norocului. Eu, să fiu drept, nu prea aveam noroc la hribi. Norocul ăsta îl avea Didi, fratele meu mai mic cu un an. Toți ai casei erau convinși că ăsta, cu norocul lui la hribi, va ajunge cineva! Și a ajuns un excelent mecanic auto! În viață, fiecare om poate fi „cineva” dacă învață și practică o meserie, oricare ar fi ea, dar pe care o respectă, și așa a făcut fratele meu.

Dar să revin. Abia așteptam să ajungem acasă și să facă mama borșul acela divin cu hribi și tocănița de pîinișoare. Cu mămăligă, ce minune mai era! Mult mai tîrziu, de fapt acum vreo zece ani, fiind, tot pe vremea asta, adică prin august, în Postul Sfintei Marii, la Mînăstirea „Sfîntul Sava”, unde venisem să scriu despre acest Sfînt lăcaș și despre starețul ei, părintele Arsenie, acesta pe la ora prînzului, ne-a invitat la masă. Eram cu încă doi colegi – și, cu un ton de scuză, ne-a spus că, fiind Post, vom mînca bucate de Post. Și, din nou, minunea aceea Dumnezeiască! Borșul cu hribi! Farfuria plină ochi și mămăliga mi-au amintit de anii aceia de demult, dar să vă spun, cred, din toată inima, că nu există mîncare de post mai bună decît cea făcută de călugări. Nu știu, n-aș vrea să greșesc, dar la mîncarea asta pune și Dumnezeu mîna! Căci e făcută în Casa Domnului, acolo, în mijlocul pădurii, în adierea brazilor și fagilor și mestecenilor. E făcută de oamenii aceia plecați din lumea plină de răutăți, de păcate pentru a se ruga pentru noi și a-și petrece, în rugăciuni, viața. Mergeți, la vreme de Post, în mănăstiri. Și veți mînca, neîndoielnic, și borș de hribi. Și-mi veți da dreptate. Tot așa și acum, abia am așteptat ca soția să facă borșul cu hribi și mămăliguță. Și tot așa m-am bucurat că, iată, iar am văzut și am gustat din acest miracol care crește în pădurile noastre… (Eugen VERMAN)