Constantin CĂLIN
– Trebuie să existe o proporție între ceea ce știi și ceea ce scrii.
Inegalitatea se vede imediat: scrisul fără știință e hipertrofic, gomflat; știința în prisos usucă pagina, o transformă în „sărătură”.
– Uneori, cînd e liniște, pe întuneric, culcat, ascultînd „cîntecul” greierului, am același elan ca și poetul căruia i-am dedicat decenii: „Dacă aș scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie religioasă cu cîntece de biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer…”
– În orice confesiune își face loc și o parte de ficțiune. Aceasta nu înseamnă însă minciună. Confesîndu-te, întotdeauna simplifici, omiți, aproximezi, dispui lucrurile într-o ordine care diferă de cea a desfășurării evenimentului, ocolești aspectele inconvenabile sau le exagerezi, adaugi explicații. Evenimentul e adesea ilogic, în schimb confesiunea e (sau ar trebui să fie) mereu logică, demonstrativă, coerentă.
– Nu mi-l pot închipui pe Iisus dormind, ci doar mergînd, vorbind, vindecînd. Apostolii ațipesc, adorm. El rămîne treaz, veghează. Somnul e una din slăbiciunile care te arată a fi om. Cine n-o poate domina, nu e tare pînă în sfîrșit. Și, integral, nimeni nu poate. În biografia oamenilor de seamă lupta cu somnul e un capitol memorabil. Nesomnul înseamnă timp cîștigat, Cît poți să rupi însă de la Morfeu? Asta numai experiența ți-o poate spune. Trezvia prelungită duce la monotonie intelectuală sau la delir. Concluzia e simplă: toți oamenii dorm, numai „Dumnezeu nu doarme”. Poporul a intuit bine diferența.
– Nicăieri nu-i mai bine decît acasă la tine”. Odinioară spuneam vorba aceasta la întoarcerea din vreo călătorie. Acum o spun la întoarcerea dintr-o plimbare în oraș.
– Slăbiciunea unei minți e egală cu durata ecoului pe care îl are în ea un „fapt divers”. Minte puternică este cea din care acesta e eliminat cît mai repede, total, fără a lăsa nici cea mai subțire umbră în amintire.
– Versul lui Eminescu din „Veneția”, „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile!”, se potrivește multora din încercările de reconsiderare a „scriitorilor uitați”. A te ocupa de unul dintre aceștia e un act delicat, de mare responsabilitate, cu rezultate problematice. Într-un asemenea caz, actul critic achivalează cu o resurecție. Nu oricui îi e dat, însă, să poată așa ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai autoritate. Cu dreptatea poți, cel mult, să-l aduci pe cel „uitat” la suprafață, fără a reuși să-l impui. Din păcate, „uitații” nu ajung în mîinile criticilor importanți (cu autoritate), ci cad, cel mai adesea, pe mîinile începătorilor sau ale „meseriașilor” fără orizont. În loc să-i învie și să-i relanseze, zelul acestora îi îngroapă a doua oară. De data asta, definitiv!
– Fără îndoială, cînd li s-a dat puterea de „a dezlega”, preoții erau altceva decît sînt azi: simboluri ale Legii. Credeau total, își ilustrau rolul. Între timp, subțiindu-li-se credința, au pierdut acea putere. Invocarea ei, acum, e un simplu reflex verbal. Și chiar dacă – să zicem – ar mai avea vreo rămășiță, n-ar folosi-o cum trebuie. Din cîte am observat, preoții noștri „dezleagă” adesea fără judecată, căutînd la fața omului, influențați de poziția lui socială și financiară. În multe locuri și în multe cazuri, spiritul tranzacțional a înlocuit exigența divină.
– „Eu cred că indiferența celor cinstiți e dăunătoare țării: golul lăsat de ei e umplut de săcături și șarlatani”. „Îi văzut lucru că cinstea și priceperea sînt cursuri prea mari în ziua de azi”. „Mai degrabă îmi vine să pun temei pe cuvîntul și legămintele celui din urmă țigan, decît pe o lege în țara românească”. „La noi întotdeauna se ascunde adevărul și asta-i pricina rălelor noastre”. Dacă aș întreba cînd au fost spuse aceste vorbe, mi s-ar răspunde că recent, poate chiar anul acesta. Actualitatea lor e indiscutabilă. Dar răspunsul nu e corect. Ele aparțin unui cărturar de la începutul secolului trecut. Sînt teribile, întrucît arată revenirea la aceeași mentalitate. Cum să nu fii sceptic?
-Credința e un nucleu de cunoștințe ireductibile, impenetrabile la teorii, neșanjabile.
– Două evenimente sportive (Campionatul European de Fotbal și Olimpiada) i-au reabilitat pe grecii contemporani în ochii multora. Nu-i o exagerare să spun că ele răzbună secole de decadență. Cînd o să organizăm și noi o Olimpiadă?
Lasă un răspuns