Varietăți critice

însemnări religioase

Constantin CĂLIN

• „Dacă îngerii Domnului ar vroi să facă, printre noi, un control de sărbători și să cerceteze – pentru informarea noastră – scrie undeva Gala Galaction – cîți români știutori de carte vor citi cîteva pagini din Sfînta Evanghelie: rezultatul ar înveseli adîncurile Iadului și pe toți cei ce sălășluiesc în ele!”. Proporțiile „analfabetismului nostru biblic” sînt și azi destul de mari, deși numărul românilor știutori de carte și al exemplarelor din Biblie ajunse în casele lor e superior celui din vremea sa. Cîți, însă, din cei ce le au, le deschid? Ne putem imagina, oare, discuții în familii legate de o ediție sau alta, contraziceri privind exactitatea unui citat sau a unei intrerpretări? Nu! De regulă, românul (ortodox) se bazează pe ce-i spune popa la biserică, n-are încă deprinderea de a-l verifica pe acesta. Ca s-o facă, ar trebui ca după liturghie, întors acasă, să deschidă Scriptura. Dar el, cel mai adesea, „pune muzica” sau se uită la o emisiune de divertisment, care-l plasează într-o altă stare. Radioul și televiziunea nu incită la lectura Bibliei. Ce „dau” acestea sînt lucruri reportericești, de suprafață, decorative, pitorești. Cu informațiile de acolo devii mai curînd superstițios decît religios. Ascultătorul sau privitorul nefamiliarizat cu textele sacre „înghite” orice, indiferent față de concepția după care e realizată o anume producție (film, spectacol, concert) și față de mesajuil acesteia. Și, din păcate, nimeni nu-l previne. Consecința? âl pasc – ca să mă exprim simplu – tot felul de confuzii: crede orice, chiar și ceea ce-i contrazice „credința străbună”!

• Nu poate crea psalmi decît cel care a fost mușcat de patimă sau a pribegit sufletește. între multele lor semnificații, psalmii o au și pe aceea a unei victorii asupra haosului interior.

• Mă închin Tatălui, Fiului și Duhului Sfînt. Pe primii doi ai Treimii mi-i pot reprezenta datorită icoanelor; îndeosebi a neuitatelor icoane din biserica din satul natal. Mult mai greu e însă să-mi reprezint Duhul Sfînt. S-ar putea să fie în aerul din jur sau în lumină, departe în înaltul cerului sau lîngă pămînt. Deși prezență inefabilă, îi cer sprijinul, ziua și noaptea. Am convingerea că-mi întreține viața, că mă corectează și mă apără. âl caut, „cu ochii sufletești”, în toate azimuturile, în afara mea și în mine. Cînd gîndesc pătrunzător, limpede și cînd visez liniștit e pe aproape; mă înconjoară, scut transparent, impenetrabil. Nu reușesc să-l localizez: cînd își „pune mîna peste mine”, am impresia uneori că e în creier, alteori în inimă. L-aș vrea o prezență permanentă, dar nu o dată se retrage, mă abandonează. Nu știu de ce, nu-i cunosc criteriile, le bănuiesc doar. întreb, dar întrebările mele nu încearcă să treacă dincolo de bariera Tainei și a Miracolului care, ambele, mă cutremură. M-aș mulțumi fie și să ajung cu adevărat pînă la ea. Important mi se pare să mă frămînt, nu să găsesc explicații. Nu mi-am dorit niciodată o „revelație”, cuvînt pe care de obicei îl folosesc cu ghilimele. Nu corespunde însușirilor mele, de care pretind că sînt conștient, și n-aș merita-o. Mă simt mai liber și mai sigur pe mine cînd înaintez în necunoscut. N-am curajul proorocirilor, al vizionarilor (vai, ce s-au mai înmulțit!), al celor care prin meseriile lor se consideră instrumente divine. N-aș vrea nicicum să fiu altcveva decît ceea ce sînt sau, mai exact, mă străduiesc să fiu: om.

• „Preotul trebuie să caute și de buna stare a bisericilor și de cancelarie și de citit cel puțin 2 ceasuri în 24 dacă vrem să fie la înălțime, și să facă predici și conferințe…”. Fraza aceasta e dintr-un „Raport” (tipărit) de acum aproape o sută de ani al unui protopop băcăuan. Revendicarea pe care o conține pare foarte redusă, în realitate „două ceasuri” destinate zilnic lecturii înseamnă mult, ba, azi, aș zice, foarte mult. Cîți preoți (cîți învățători, cîți profesori, cîți medici, cîți ziariști etc.) o fac? „Două ceasuri” înseamnă circa 60 de pagini citite, adică o carte sau două cărți pe săptămînă. Dar, oare, mai vrem „să fim la înălțime” în acest domeniu?

• De vreo lună și ceva se discută cu înfocare (spunîndu-se și destule prostii) despre „prezența simbolurilor religioase în școli”. Discuțiile au un singur sens, cel al combaterii punctului de vedere contrar al unui profesor de filozofie din Buzău, pe care inchizitorii de ocazie l-ar vrea nimicit. în treacăt fie spus, faima acestuia e nemeritată, întrucît un coleg de-al său de la Liceul Bacovia a manifestat o opoziție similară la începutul anilor ’90, de asemenea cu tapajul de rigoare. După mine problema ar trebui pusă altfel, mai nuanțat și cu mai multă sinceritate. Din experiența de pînă acum, – întreb -, se poate afirma că prezența icoanelor a disciplinat comportamentul elevilor? Icoanele corespund unor nevoi sufletești reale ale acestora sau unei nevoi decorative, ca să nu zic unei superstiții? Ochii lor sînt simțiți ca vii și mai vigilenți ca ai pedagogilor? Introducerea icoanelor în medii din care n-au fost eliminate încă haosul și trivialitatea mi se pare o măsură mai rea decît scoaterea lor de acolo. Altminteri, voluntar sau nu, vulgarizăm, parodiem sentimente grave, coborîm biserica la nivelul discotecii și stadionului.spectacol, concert) și față de mesajuil aceste

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!