Despre „spiritul consecvent”

Constantin CĂLIN

Domnul Artur Silvestri, posesorul unui curriculum impresionant, e, în ciuda acestui fapt, unul din numele ocolite de critică, domeniu în care, azi, alinierea, sugerată sau autoimpusă, pare cvasigenerală. Ce i se impută? Apartenența la protocronism și participarea la războiul dintre „Luceafărul” de dinainte de 1989 (unde era încadrat) și „România literară”, revista din redacția căreia s-au ridicat învingătorii actuali ai vieții literare. Dar nu e combătut direct: pentru asta ar trebui să fie citit. Iar celor care ar face-o li s-ar risipi imaginea de „mercenar” cu care se montează împotriva lui. Consemnul tacit e deci să fie ignorat, ca și cum n-ar exista, ori să fie menționat în treacăt, negativ. D-l Artur Silvestri există însă și e foarte activ. Celor care n-au prejudecăți în privința sa le recomand mai întîi o carte scurtă și densă: „Radiografia «spiritului creol». Cazul Miron Radu Paraschivescu” (Carpathia Press, 2004). Vor descoperi un critic cu atitudine intelectuală și pasiune demonstrativă, cu respirație largă și vederi juste, cu discurs clar, distins, pe alocuri solemn, și cu melancolii de moralist. Neîndoielnic, un om cultivat, o minte sagace și un condei ager, înclinat către dezbaterea unor teme importante. Ce e „spiritul creol”? O formă de snobism, alimentată de o „psihologie de hibrid cultural”, caracteristică unei tipologii compuse din infatuați și cameleonici, care-și maschează cu aere de superioritate „patologia neîncrederii”. „Român fiind, („creolul”) consideră că drama existenței sale este tocmai faptul că e… român. Disprețul pentru formele autohtone este adînc și definitiv ajungîndu-se nu doar la concepția de ansamblu ci pînă la detalii chiar, ce vestejesc producțiuni cu însemnătate de simboluri ori, în nu puține situații, fapte de emblemă. <> Deșteaptă-te române îi pare a fi naționalist, în vreme ce Marseilleza, plăcută urechii lui, ar documenta o înaltă cultură și un lăudabil simț civic. De fapt, creolul român suferă că nu s-a născut francez, grec, german, italic, uneori american, această obsesiune creîndu-i chiar năzuința către o cetățenie culturală diferită de naționalitatea venită de la Natură”.
„Radiografia…” d-lui Artur Silvestri ar fi putut să devieze în pamflet, dar nu s-a întîmplat așa. Ea are un plan ferm și o canava teoretică tare, și a fost, din spusele autorului, meditată și elaborată îndelung. Acestuia parcă-i pare rău uneori că face analiza unui eșec, dar odată ce s-a oprit asupra lui vrea s-o facă în mod convingător. înaintează încet, metodic, descriptiv și disociativ, folosind o multitudine de argumente: biografice, ideologice, istorico-literare, critice, atent la concluzii și nuanțe. Scris cu o mînă de „călinescian”, eseul său, o lucrare echilibrată, „rotundă”, are cursivitate și un ton major (uneori chiar ușor pedant), egal de-a lungul celor 127 de pagini culese strîns, aproape fără aer printre rînduri. Dincolo de „radiografia” unei mentalități, avem aci și un gest de îndemn – un semnal, aș zice – , pentru colegii de breaslă, la abordartea curajoasă, inteligentă, din varii perspective, a unor autori îngropați de vechea și de noua critică „oficială”.
Recent, d-l Artur Silvestri, ca dovadă a consecvenței sale, și-a adunat într-o broșură (16 pagini), punîndu-le o inspirată prefață, articolele care îi învederează calitatea de protocronist. Noua sa „carte”, apărută la aceeași editură ca și „Radiografia…”, are titlul „Bizanț înainte de Bizanț” și subtitlul „Mitropolitul Nestor Vornicescu și ideea de «literatură străromână»”. Fondator, alături de Ioan G. Coman, al studiului „străromânității”, acesta i-a fost clăuză și îndrumător moral, iar articolele se învîrt în jurul lucrărilor sale. De altminteri, citind, am recunoscut imediat textul despre „reconsiderarea începuturilor” (aci intitulat altfel) pe care i l-am publicat în „Ateneu” (nr. 2/1987) referitor la volumul „Primele scrieri patristice în literatura noastră” (Craiova, 1984). Țin minte, fraza prin care sublinia că Sciția Minor (actuala Dobroge) a fost „o regiune contemporană cu Europa” mi-a stimulat, prin caracterul ei incitant, curiozitatea față de scriitorii ieșiți din acest spațiu (Dionisyus Exiguus, Ioan Cassian, Aethicus Histricus) și față de cei ieșiți din „școala sud-dunăreană” (Niceta de Remesiana și Laurențiu de Novae). Ulterior, după 1990, introducîndu-i în cursul de „Literatură română”, bazat pe ansamblul bibliografiei, mi-am informat, la rîndul meu, studenții despre acest tip de „sincronism”. Deși legătura dintre „străromânitate” și „românitate” îi convinge pe puțini, căci lipsesc toate elementele necesare pentru o înțelegere deplină, tema oferă totuși – am remarcat – numeroase satisfacții culturale. Scoasă într-un moment bine ales, „cartea” d-lui Artur Silvestri vine să ne amintească de „șantiere” neduse pînă la capăt, pe care în „euroeuforia” noastră am putea să le uităm definitiv. în cuvîntul autorului „Despre «datorie», «uzurpare» și «amînare» mi-am recunoscut propriile mele vinovății față de scriitori cărora nu le-am arătat încă suficient prețuirea.gător. înaintează încet, metodic, descriptiv și disociativ, folosind o multitudine de argumente: biografice, ideologice, i

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!