Jurnal despre Bacovia (3)

Constantin CĂLIN

în „Zborul cărților”, Bacovia dă impresia că se află la marginea dezgustului de literatură. Fraza cu care se încheie prima parte a acestui text de opinii a părut ca fiind inspirată din propria sa experiență: „… înțelegi de ce atîtea genii nu s-au preocupat de nevoia scrisului și de ce alții (între care s-ar număra și el – n.m.) și-au negat valoarea unui mare număr din operele lor”. Marcel Marcian s-a folosit de ea pentru a-i atribui prozele unui contemporan ce semna Clement-Bacău, fără să lămurească însă motivele pentru care poetul ar fi renunțat la ele. Paradoxal, „Zborul cărților” apare într-unul din cei mai plini ani ai lui Bacovia, 1915, cînd a publicat cinci poezii și cinci poeme în proză, ceea ce, la ritmul lui, constituie aproape un record. în plus, conducea o revistă care era abia la numărul 2. De unde pînă unde lehamitea? Ca să-i preiau vorbele, scepticismul său pare aci „fără nici un sens” și, aș adăuga, fără tact. Totuși, cu aceleași argumente se poate afirma și contrariul. Nu-i exclus, de pildă, ca tocmai efervescența și situarea în miezul unor probleme redacționale să-i fi revelat aspectele pe care le comentează. Cine nu s-a descumpănit barem o dată în momentele de elan? E drept, chestiunile abordate – „proprietatea literară”, „originalitatea” – nu figurau la ordinea zilei (fuseseră dezbătute intens în deceniul precedent), dar, conexate cu cele privitoare la receptare, puteau fi văzute acum mai limpede și înțelese mai profund. Poetul era frapat de succesul pe care îl aveau „banalitățile drăguțe” și de indiferența celor care scriu și a publicului față de lucrările simple dar cu teme esențiale. „Setea de nou”, prezentă în fiecare, stimula (observație valabilă și azi) o activitate care, cînd o cîntărești atent, remarci că nu-i decît o „semiplagiare universală”. „Duioasă contradicție!”, exclamă el; „cerc vicios”, aș zice eu. Cu cît reflectezi mai mult la această situație te cuprinde, inevitabil, sentimentul inutilității, altfel spus, criza morală. Bacovia a întrezărit-o, dar n-a făcut și gestul radical al renunțării la scris.
Ceea ce spune el în „Zborul cărților” era resimțit și de alții în epocă. în „Scena” (2, nr.38, 12 februarie 1918, p.2) am întîlnit un scurt „Răspuns” (dacă pornea de la o întrebare reală sau era numai un pretext, nu știu) care, prin idei, seamănă cu textul său: „Aș vrea, dacă s-ar putea, – declară autorul, G. Niculescu-Varone – să reneg și să distrug tot ce am scris și am publicat. Azi cînd recitesc ce am scris văd zădărnicia muncii mele, pentru că n-am contribuit cu nimic la progresul realizat în manifestările culturale. Mi se pare că tot ce-am scris a mai fost spus, sub o altă formă, de alții, și înaintea mea. Ca să aduci o nouă, bună și utilă contribuție în domeniul cugetărei și să fii, să te afirmi și să rămîi un fenomen izolat în literatura timpului în care trăiești, trebuie să fii un Titan”. Mai mic cu trei ani decît Bacovia, G. Niculescu-Varone era, la data apariției „Răspunsului”, un nume consacrat, a cărui absență din cîmpul literar nu putea trece neobservată. Tipărise un șir de cărți în Biblioteca Minerva, o colecție populară atunci: „Singur”, „Elogiul frumuseții”, „Cartea inimii”, „Note despre artă”, „Povestea unui orfan”, „Vraja iubirii” etc. Pornirea sa autodistructivă n-a durat însă prea mult, încît „Răspunsul” nu confirmă un abandon, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă anunță o revenire: de altminteri, peste două săptămîni va publica, în același loc, o schiță: „Povestea unui cîine”. „Criza” a avut totuși o consecință de altă natură: G. Niculescu-Varone n-a mai făcut în continuare ceea ce făcea (literatură de vulgarizare) și s-a angajat pe calea specializării, devenind, începînd din anii ’30, unul din cei mai harnici cercetători ai folclorului românesc.
Renunțarea definitivă la scris e un act rar, la fel sau mai rar ca apariția unei capodopere. Mai ales la noi! „Cazuri” au fost, dar nu atît de răsunătoare ca, de pildă, cele ale lui Rimbaud și Francois Caries, la francezi. Unul e C.A. Rosetti care, după întoarcerea din exil, a încetat a mai scrie versuri. Altul e cel al poetului și culegătorului de folclor I.C. Fundescu (1836-1904). Acesta, în ultimul deceniu al vieții, „a părăsit politica și ziaristica” („Almanahul general al presei române pe anul 1907”, p.16). Al treilea caz, cel mai interesant, e cel al lui I.L. Caragiale. Din cauza publicului, autorul „Scrisorii pierdute” a vrut să se lase de literatură și să se apuce de negoț. Norocul lui e că n-a reușit! Intenții de a renunța la scris au mai avut Bogdan Amaru, iar mai aproape de noi, Alexandru Vona și Mircea Popovici. Primul a murit foarte tînăr, sărac și bolnav, ceilalți doi, unul trăind în Franța, unul în România, s-au revizuit ulterior și au renunțat la a mai renunța. Renunțările (parțiale sau integrale) erau mai frecvente – aș remarca – la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX decît mai tîrziu. E posibil ca și Clement – Bacău (considerat un pseudonim al lui Bacovia) să fie dintre cei care au schimbat o meserie cu alta. Ciudățenia sa e că a încetat brusc, iremediabil, parcă s-ar fi epuizat, și că nu și-a mai amintit de trecut – trecutul literar -, deși ar fi avut de ce.edent), dar, conexate cu cele privitoare la receptare, puteau fi văzute acum

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!