Varietăți critice vineri 16 februarie 07.

însemnări religioase

Constantin CĂLIN

* „Dumnezeule, cîntare nouă âți voi cînta Ție”. (Ps. 143, 9). Promisiunea, maximum ce poate dărui omul de talent, include ideea de autodepășire, cît și pe aceea că resortul ei e bucuria. Inevitabil, mă întreb ce am scris în momentele de bucurie și după. Constat că bucuria nu a fost cea mai productivă dintre stări. în schimb, m-am dovedit mult mai conștiincios cu înregistrarea nemulțumirilor și decepțiilor. Bucuria nu prea m-a împins la masa de scris. Cauza e, deduc, aceea că formulările pe care mi le-a inspirat nu mi s-au părut expresive. Cel mai adesea, bucuria m-a îmbătat, nu m-a trezit. Am trăit-o fără preocuparea de a o face memorabilă. Chiar atunci cînd am gustat-o pînă la capăt, n-am gîndit-o pînă la capăt. Dimpotrivă, supărarea mi-am analizat-o și mi-am notat-o minuțios, atît ca să n-o uit, dar și ca să mă înstrăinez de ea. însemnările în care am fixat-o stau ca relicvele într-un sit arheologic. Cînd le descopăr, îmi par dintr-o altă viață, una devenită istorie.

* începuturile autocriticii se găsesc în psalmi. Psalmistul e unul din primii scriitori care aude „glasul conștiinței”. Acesta reprezintă o calitate excepțională, un semn de înzestrare rarissimă. Fără „glasul conștiinței” am fi orbi și surzi, iar inimile ne-ar fi ca de piatră. Nimic nu ne-ar mișca: nici înălțimile, nici abisurile; nici frumusețile, nici ororile. N-am avea măsura propriilor noastre fapte. Sîntem oameni și ne menținem oameni numai datorită „glasului conștiinței”. El impune „legea morală” în noi și ne păzește de decădere. „Dumnezeu a orînduit, la porțile conștiinței noastre, acest heruvim cu sabia de foc”, scrie un autor care i-a simțit prezența. „Fericit este acel care știe aceasta”.

* Pentru bogați, Dumnezeu e o superstiție, iar pentru cei săraci, El e o speranță. Aceștia din urmă și nu cei dintîi alcătuiesc temelia credinței și îi asigură viitorul. însă care „bogați” și care „săraci”? Bogații impudici și – trebuie relevat – săracii demni, căci există și o sărăcie tot atît de cinică și de ostentativă ca și bogăția.

* Duhul rău te ia prin surprindere, îți strîmbă într-o clipă gîndurile. Pentru conștiință, e ca strechea: te irită, te persecută, te face să fugi de tine însuți. Rîde de planurile tale și de pretinsa ta fermitate. Te șochează, te răvășește, „te dă peste cap”. Lupta cu el are și efecte fiziologice, dominantă fiind senzația de uscăciune: o uscăciune persistentă, istovitoare, dureroasă. Tabloul suferințelor e însă cu mult mai amplu și mai complex, și mă îndoiesc că poate fi redat în vreo anamneză. Medicii (cei mai mulți) n-au nici răbdarea nici pătrunderea psihologică necesară pentru a-l deduce, iar scriitorii (tot cei mai mulți) n-au materialul de observații personale pentru a-l dezvolta în descrieri.O imagine mai apropiată de adevăr e posibil să aibă duhovnicii, dar ei păstrează tainele și nu fac literatură.

* Una dintre cele mai frecvente întrebări în psalmi e „Pînă cînd?”. Este pusă mai întîi oamenilor („Fiii oamenilor, pînă cînd va fi spre batjocură slava mea?/ Pînă cînd veți iubi deșertăciunea, și veți umbla după minciuni?” (Ps. 4, 2) și apoi, de mai multe ori, lui Dumnezeu: „Sufletul mi-i îngrozit de tot; și Tu, Doamne, pînă c înd vei zăbovi să Te înduri de mine?” (Ps. 6, 3), „Doamne, pînă cînd Te vei uita la ei (cei ingrați – n.m.)?” (Ps. 35, 17), „Pînă cînd, Dumnezeule, va batjocori asupritorul și va nesocoti vrăjmașul fără curmare Numele Tău?” (Ps. 74, 10), „Pînă cînd, Doamne, Te vei mînia fără încetare și va arde mînia Ta ca focul?” (Ps. 79, 5), „Doamne, Dumnezeul oștirilor, pînă cînd Te vei mînia, cu toată rugăciunea poporului Tău?” (Ps. 80, 4), „Pînă cînd vor birui cei răi, Doamne, pînă cînd vor birui cei răi?” (Ps. 94, 3). Acest „Pînă cînd?” denotă nu numai derută și disperare, ci și curaj. Mi-l imaginez pe cel ce-l rostește întristat de moarte, dar cu privirea în sus, spre înaltul cerurilor. „Pînă cînd?” nu cere, însă, drept răspuns, un termen anume, ci asigurarea că sancțiunea, mînia, abandonarea nu vor fi pentru totdeauna: „Va lepăda Domnul pentru totdeauna? Și nu va mai fi El binevoitor?/ S-a isprăvit bunătatea Lui pe vecie? S-a dus făgăduința Lui pentru totdeauna?” (Ps. 77, 7 – 8). Deși pare așa, „Pînă cînd?” nu-i o formulă prin care se cere socoteala, ci una rugătoare, menită a determina o intervenție. întrebarea nu atestă neîncredere, ci încredere: încrederea într-o „vreme hotărîtă”, în posibilitatea unei schimbări în bine. „Pînă cînd?” e un altfel de a spune că „timpul nu mai are răbdare”: „Este vremea ca Domnul să lucreze: căci ei (cei răi, păcătoșii, îngîmfații – n.m.) calcă legea Ta” (Ps. 119, 126). Un imperativ iscat, deopotrivă, din suferință și din speranță, „Pînă cînd?” e contrariul scepticului „sine die”. El e caracteristic pentru indivizii și popoarele care trăiesc dramatic. Dar insistența lui nu face decît să atragă atenția asupra diferenței dintre „agenda” Cerului și cea a Istoriei.

* „Acolo Sus” – presupun, căci nu știu, și nici n-aș vrea să știu curînd – nu după intensitatea pe care o pot atinge într-un moment sînt apreciate rugăciunile. (Cîți nu pun ardoare cînd vor să obțină ceva, apoi uită?). „Acolo Sus” ele sînt primite numai atunci cînd corespund unei tendințe constante a spiritului. Altminteri, „Acolo Sus” rugăciunile sînt tratate, cred, ca niște bătăi în ușă, care, oricît de tari ar fi, se aud greu. Trebuie deci să bați intens, repetat, pînă ți se bătucesc degetele și rozi ușa. Și nici atunci nu poți avea certitudinea că ți se va deschide!ezența. „Feri

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!