Ascensiuni duhovnicești

Postul Paștelui

• cunoașterea lui Dumnezeu pe cale mistică n începutul Postului Mare n cunoașterea lui Dumnezeu este un urcuș duhovnicesc n experiența lui Moise pe Muntele Sinai n postul și rugăciunea – trepte ale spiritualității n cunoașterea apofatică la pr. dr. D. Stăniloae

începutul Postului Mare din acest an ne oferă prilejul să reflectăm asupra posibilității noastre de a ne întîlni cu Dumnezeu, de a-L cunoaște în modul prezentat de Teologia Sfinților Părinți și în sinteza dascălilor de teologie.
Cunoașterea lui Dumnezeu are trei coordonate. Prima: cunoașterea catafatică (rațională), numită „via afirmationis”;
a doua: cunoașterea apofatică (mistică), numită „via negationis”;
a treia: cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții, numită „pronie și judecată” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul).
Vorbind despre cunoașterea catafatică sau afirmativ-rațională, Sf. Grigorie zice: „Am ieșit, ca unul ce voi percepe pe Dumnezeu, și așa m-am urcat pe munte, și am pătruns în norul care m-a despărțit de materie și de cele materiale, și m-am adunat în mine însumi, dar privind deabea am văzut spatele lui Dumnezeu. Și acesta, acoperit de piatră, adică de Cuvîntul întrupat. Și-am văzut puțin, nu firea primă și prea curată și cunoscută numai ei înșiși, adică a Treimii, așa cum rămîne în lăuntrul primei perdele și este acoperită de heruvimi, și așa cum ajunge după aceea și coboară la noi. Iar aceasta este, pe cît știu eu, măreția cea din făpturi și din cele create și conduse de Ea, sau cum o numește dumnezeiescul David, mărimea Lui (Ps. 8,2: «Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvîrșit laudă, pentru vrășmașii tăi, ca să amuțești pe vrășmaș și pe răzbunător»). Acestea înseamnă spatele lui Dumnezeu, adică semnele Lui de după El, ca niște umbre și chipuri ale soarelui în apă, deoarece nu este cu putință să fie văzut El, căci covărșește simțirea cu puritatea luminii Lui”.
într-o altă descriere a experienței lui Moise pe Muntele Sinai, în care iarăși este greu de despărțit între cele două cunoașteri, se afirmă următoarele: „Dumnezeu este și va fi pururea; mai bine zis este pururea. Căci a fost și va fi sunt secțiuni ale timpului nostru și ale firii curgătoare. Iar El este pururea. Fiindcă așa S-a numit El însuși către Moise, cînd acesta se afla pe munte, căci cuprinzînd totul în Sine, are în Sine existența, care n-a început și nu va înceta, ca pe un ocean infinit și nemărginit al ființei, depășind orice noțiune de timp și de fire. Mintea prinde numai o umbră a Lui, altă imagine din fiecare și încropind un fel de chip al adevărului. Căci El lunecă înainte de a fi prins și scapă înainte de a fi înțeles, luminîndu-ne mintea, dacă este curățită, ca repeziciunea unui fulger care nu stă”. Sfîntul Grigorie de Nazians zice tot în numele lui Moise: «Urcînd cu hotărîre pe munte, sau mai propiu zis, cu hotărîre și cu efort, fie mînat de nădejde, fie de slăbiciune, ca să intru în nor și să fiu cu Dumnezeu, căci așa poruncește Dumnezeu: de este vreun Aaron, să urce cu mine și să stea aproape, iar dacă trebuie să stea afară, să primească aceasta. Iar dacă este vreun Nadab sau vreun Abuid, sau careva din bătrîni, să urce sau să stea departe, după vrednicia curățirii. Iar dacă este careva dintre cei mulți și nevrednici de o astfel de înălțime și contemplație, dacă este cu totul necurat, nici să nu se apropie, căci nu va fi ferit de primejdie; iar dacă este curățit numai în mod trecător, să rămînă jos și să asculte numai glasul trîmbiței și al cuvintelor simple ale evlaviei”. Sf. Grigorie continuă: „Mie mi se pare că, prin ceea ce este sesizat, mă atrage spre El (că cel total nesesizat nu dă nici o nădejde și nici un ajutor); iar prin ceea ce este nesesizat îmi stoarce admirația; iar admirat fiind este dorit din nou; iar dorit fiind ne curățește; iar curățindu-ne ne dă chip dumnezeiesc; iar devenind astfel vorbește cu noi ca și cu casmicii lui; ba cuvîntul cutează să spună ceva și mai îndrăzneț: Dumnezeu este infinit și anevoie de contemplat. Și numai aceasta se sesizează din El: infinitatea”.
Putem sesiza, în cele prezentate pînă aici de Părintele Stăniloae prin prisma Sfînților Părinți, că există și o cunoaștere supranaturală.
în Sfînta Scriptură avem numeroase exemple despre Revelația supranaturală (Protopărinților noștri, Patriarhilor, lui Moise, profeților, dar și unor oameni simpli care au fost trimiși să vestească regilor cele descoperite). Sfîntul Apostol Pavel ne vorbește despre această modalitate a cunoașterii supranaturale în Epistola către Evrei (1, 1-2): „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rînduri și chipuri a grăit părinților noștrii, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul”. Reiese de aici, din expresia „în multe rînduri și chipuri” că Revelația supranaturală s-a făcut în etape sau trepte. Cu toate acestea, ea rămîne un întreg organic și unitar, iar prin expresia „mai de pe urmă” reiese că această cunoaștere a culminat prin Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Apoi, părintele Stăniloae tratează un subiect atrăgător, acela al deosebirii dintre cunoașterea rațională și cea apofatică. Exemplificăm aici un citat al Sfîntului Maxim Mărturisitorul: „Lucruri ale lui Dumnezeu care au început să existe în timp sunt toate cele care există prin participare, iar lucruri ale lui Dumnezeu care nu au început să existe în timp sînt toate acelea care există prin participare, cele la care participă prin har cele ce se împărtășesc”.
Așa este, de pildă, bunătatea și tot ceea ce se cuprinde în rațiunea bunătății. Și, pe scurt: toată viața, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea, infinitatea și cîte sunt cugetate ca existînd ființial în jurul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, însă, o negare a caracterul transcendent și personal al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este transcendent, este personal. Cunoașterea apofatică creștină implică atît o convorbire a lui Dumnezeu la capacitatea omului de a-L sesiza, cît și transcendența Lui. Caracterul Lui de Persoană asigură transcendența Lui. Persoana Lui transcede chiar infinitatea Lui. Ființa care rămîne dincolo de experiență, dar pe care totuși o simțim ca izvor a tot ce exprimăm subzistă în persoană; subzistînd ca persoană, ființa este sursă vie de energie sau de acte care ni se comunică. Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbește, de asemenea, despre ambele feluri de cunoaștere ale lui Dumnezeu, uneori diferențiindu-le, alteori îmbinîndu-le. Folosindu-se tot de urcușul lui Moise pe munte, ca chip al urcușului sufletului spre intimitatea lui Dumnezeu, el spune: „Iar cel ce s-a curățit și și-a ascuțit sunetul auzului inimii primind sunetul acesteia (al trîmbiței lui Dumnezeu), pe care Ioan Evanghelistul a indicat-o cînd a spus (în.1,8): „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Pe cînd Dionisie Areopagitul spune, vorbind despre dinamismul cunoașterii lui Dumnezeu: „Iată de ce cei mai mulți dintre noi nu credem cuvintelor că ar revela taine divine; căci le primim numai ca simboluri sensibile legate de acelea. Exempu: Lumina are în sine un sens și dă tuturor un sens.
în concluzie, putem afirma că există o putință naturală de cunoaștere rațională afirmativă și negativă a lui Dumnezeu, dar ea se menține foarte anevoie în afara Revelației supranaturale și harului; ea se datorește și unei evidențe a lui Dumnezeu în lume. De asemenea, cunoașterea prin credință pe baza Revelației supranaturale e superioară cunoașterii raționale naturale și o face și pe aceasta fermă, o limpezește și o lărgește; cunoașterea prin credință se dezvoltă prin purificarea de patimi într-o participare la ceea ce ne comunică Dumnezeu; cel ce are vederea sau trăirea lui Dumnezeu; trăirea apofatică a lui Dumnezeu.
Vă dorim post ușor! (Pr. prof.dr. Constantin LEONTE)l cutează să spună ceva și mai îndrăzneț: Dumnezeu este infinit și anevoie de contemplat. Și numai aceasta se sesizează din

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!