Lumea românească

… Să-i omorîm cu parul!

Vasile PRUTEANU

De zece zile asistăm la un atac devastator asupra intelectualității românești, la întocmirea unor sumbre rechizitorii cu mult prea departe de spiritul dezvăluirilor picante și mult prea aproape de cel al delațiunii. S-a instalat o neagră mentalitate antiintelectualistă, agresivă, condamnabilă și o negare sinistră a valorilor noastre culturale și spirituale. Cu ocazia asta am aflat de ce trăim cum trăim și cine sînt bandiții, nemernicii, paraziții care se îngrașă pe spinarea prostului nostru de popor. Dumneavoastră știți? Vă spun eu, ca să nu mai întrebați: intelectualii. îndeosebi scriitorii și filosofii. Scriu cărți, pun osînză pe ei, adună banii cu lopata de săraci ce sînt. Păi, decît să ne sucească mințile cu cărțile lor, nu-i mai bine să le sucim noi gîtul? Să-i scoatem în piața publică și să-i biciuim. Nu, mai bine să-i omorîm cu parul! Sau, poate, numai să-i opărim? Mă rog, o metodă să ne descotorosim de ei găsim noi.
Lăsînd gluma la o parte, mă cutremură încrîncenarea cu care întreaga intelectualitate – datorită atitudinii lui Gabriel Liiceanu – este pusă la zidul infamiei pentru că a avut ghinionul să se nască și să trăiască în „epoca de aur” și bucuria de a-i supraviețui. Ba s-a mers mult mai departe: pînă la negarea operelor lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu și mai ales a lui Nicolae Steinhardt – autori etichetați drept „scîrbe legionare care put ca mama dracului a sînge și puroi. Pruncii nevinovați din Dacia Felix vor continua să studieze cu melancolie europeană «Jurnalul fericirii» după ceozvîrta de trei bani ce li s-a azvîrlit în blid”, nota cu venin viperin un anume Cristian Bădiliță, de a cărui „genială” operă încă n-am auzit. Atacul asupra tulburătoarei cărți „Jurnalul fericirii”, scrisă în închisorile comuniste de Nicolae Steinhardt, este de un jeg moral incalificabil și de o duhoare mentală insuportabilă. După mintea creață a acestui individ, tot răul nostru ni se trage de la Biserica Ortodoxă Română, Grupul de Dialog Social, revistele „22”, „Dilema” și „Observatorul cultural” – „fabrici naționale ce ne obligă să reînghițim cubulețe de sticlă pisată fără să avem arsuri la stomac. Oficiază în aceste «biserici» ale răului Parpanghel (A. Pleșu), dl Goe (G. Liiceanu) și hoarda înconjurătoare de impostori, nemernici, mincinoși și lichele”, continuă gladiatorul Bădiliță.
Aș zice că e un atac mizerabil fără precedent, dar m-aș înșela. Asemenea dejecții erau curente în timpul lui Stalin și al lui Ceaușescu în „Scînteia” lui Brucan, în „Săptămîna” lui Eugen Barbu și sînt încă la modă în „România mare” și „Tricolorul” lui Vadim Tudor. în cazul de față, nu Vadim este port-drapelul atacului mizerabil, ci Victor Roncea, Ion Stoica, Ion Bănuc, Cristian Bădiliță și (mai moderat) Octavian Hoandră. Mi se pare, de asemenea, o prostie cît casa a-l acuza pe G. Liiceanu de plagiat. Numai un nebun poate gîndi că un autor care l-a tradus în limba română pe Martin Heideger își poate permite să-și asume sub nume propriu pasaje întregi din propria traducere. Ar fi, pur și simplu, un sinucigaș intelectual.
Desigur, nu sînt adeptul unui „Apel” al intelectualilor, cu o coadă apreciabilă de semnături, care să-l susțină politic pe Băsescu Magnificul. Altceva așteptăm de la intelectuali: o doctrină națională pentru România de mîine, nu proteste politice ori galerie pentru lideri ocazionali rezultați dintr-o clasă și o încrengătură mult prea oportunistă. A te ralia unui personaj conflictual sau altuia mai moderat sau mai coleric lasă loc la speculații de tipul așa-numitei „solidarități de gașcă”. Pentru a nu lăsa loc de confuzii și suspiciuni, menționez că nu fac parte nici din GDS, nici din vreun „Cenaclu de veleitari inepți”, nu am publicat la Editura Humanitas, nici în revistele „22”, „Dilema” sau „Observatorul cultural”. Sînt, însă, solidar cu Biserica Ortodoxă Română”, care a dat – alături de alte Biserici – numeroși martiri, schingiuiți în închisorile comuniste precum minunatul Steinhardt. Nu știu ca domnii Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Cărtărescu, nici ceilalți intelectuali-țintă ale atacurilor defăimătoare să mă fi apărat în vreo împrejurare. Nu mă număr nici printre apologeții d-lui Băsescu, ba dimpotrivă. Nu am naivitatea să cred, însă, că imaginația fertilă a acelor indivizi cu vocația demolării și demascării nu-mi vor căuta suficiente bube în cap pentru a mă acuza de complicitate cu vreun grup sau altul de intelectuali. Pentru că nu accept tăcerea mucegăită și lașă a unor condeieri ce-și țin capul la adăpost de tensiunile sociale, ca să poată poza, apoi, în persoane onorabile. Mă fac părtaș ideilor lui Constantin Noica, acceptînd că „nu ne putem lăsa gîndiți de alții, care nu ne gîndesc din sinea noastră românească; și nici nu putem întîrzia de a gîndi, căci, dacă n-o facem noi, vine gîndul altora peste noi”. Cei care au trăit cumplita vînătoare a „intelectualității burgheze”, acceptînd duplicitar tăcerea, neimplicarea pentru a nu fi lichidați fizic, știu foarte bine că actuala înfierare a așa-zisei „intelectualități roșii” sau „legionare” nu are nici valoare etică, nici de cunoaștere, tot așa cum n-a avut nici în vremea dictaturii proletariatului și a luptei de clasă. Ceea ce contează la creatori este valoarea operei în sine, nicidecum nefericitele conjuncturi politice prin care un autor sau altul a trecut sau trece în zilele noastre.ă «Jurnalul fericirii» după ceozvîrta de trei ba

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!