Femeia – eterna poveste!…

Mihai BUZNEA

… O poveste frumoasă și fără de sfîrșit, ce i-a inspirat dintotdeauna pe poeți și ne-a dăruit clipe frumoase de viață. „Dacă femeia există, înseamnă că nici Dumnezeu nu s-a putut lipsi de ea” – spunea, cîndva, unul dintre condeierii ce i-au cîntat divinitatea (Mihai Pauliuc). S-au scris despre ea ode, balade și romane, piese de teatru, a fost și este cîntată, s-a spus enorm de mult, dar încă foarte puțin. Și-atunci, ce-aș mai putea spune eu, un oarecare condei dintr-o mare de trubaduri ce-i cîntă nemurirea?! Poate doar că atunci cînd ne gîndim la ea, ori sîntem cuprinși de reveria în care ne trimite făptura ei, metafora înflorește, devine de necuprins. „Toate popoarele civilizate au respectat femeia” (J.J. Rousseau), văzînd în ea mesagerul divin: „Dumnezeu a făcut femeile frumoase numai pentru ca să îmblînzească oamenii” (Voltaire), ceea ce poate să însemne că „Cine a inventat femeia a fost cel dintîi poet”. Nici nu se putea altfel! Și doar ceea ce a rămas de la ea, după făptuirea actului Creației, s-a folosit la croirea celorlalte ființe. „E sfîntă inima femeilor,/ Străină egoismului;/ Tot ce-i frumos și bun,/ Dreptatea prigonită/ Găsește-ntotdeauna/ Acolo mîntuire” (Petofi Șandor), chiar dacă, vorba eseistului francez La Bruyere – „O femeie urîtă nu poate inspira decît o iubire nebună”. E, desigur, părerea lui, nu și a mea, care cred mai degrabă în celebra cugetare a nu mai puțin celebrului gînditor indian Rabrindranath Tagore: „O, femeie, tu nu ești numai plămada măiestrită a lui Dumnezeu, ci deopotrivă și a oamenilor. Ei te-nveșmîntă mereu cu frumusețe din inima lor… Poeții îți țes un văl din firele de aur ale-nchipuirii; maeștrii penelului dăruiesc mereu nemurire nouă chipului tău. Marea îți dăruie perlele, ascunzișurile pămîntuluiul – aurul, grădina verii – florile, să te-nvăluie, să te acopere, să te facă mai de preț. Strălucirea din inima oamenilor s-a răspîndit peste tinerețea ta. Tu ești pe jumătate femeie, pe jumătate vis”.
… Și iarăși revin la gîndul care nu-mi dă pace și la neputința verbului meu: ce, oare, s-ar mai putea spune și scrie despre femeie – eterna poveste?! Poate doar oceanul literar născut din slovele ce i s-au dedicat să-mi dea un răspuns. Pînă atunci, însă, apelez din nou la clasici: Camil Petrescu – „Femeia ideală există totuși pe lume și pe aceea o caut”, ferindu-mă de a fi prins în capcana răutăcioasă și tendențioasă a altor autori, precum A. Bierce: „Femeile ar fi încîntătoare dacă ai putea cădea în brațele lor, fără să cazi în mîinile lor”; Romain Rolland: „Unde femeia intră pe ușă, iese liniștea pe fereastră”; ori poetul-nepereche, eternul Mihai Eminescu: „Azi adeseori femeia, ca și lumea, e o școală/ Unde-nveți numai durere, înjosire și spoială”, poate pentru că „Măgulite toate sunt/ De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt”.
Cît de ingrați putem fi noi, bărbații, dacă putem gîndi în astfel de termeni! Pentru a nu săvîrși păcatul nedreptății și al exagerărilor, să ne reamintim măcar cuvintele francezului Sabatier, care o descria astfel pe cea de-a pururea nemuritoare: „Femeile sînt dădacele noastre în copilărie, tovarășele noastre în vremea maturității, sprijinul nostru la bătrînețe, consolarea noastră în nenorociri și victimele noastre în toate timpurile”.
în sfîrșit, multe ar mai fi de spus, dar asta nu ar însemna că ne-am apropia de capătul infinitului ocean grăitor despre femeie. Nu-l vom uita, însă, pe foiletonistul Brantom, care o definea astfel în „Vies des dames galantes”: „Cele treizeci de condiții pe care trebuie să le îndeplinească o femeie ca să fie frumoasă cu adevărat: trei lucruri albe – pielea, dinții și mîinile; trei negre – ochii, genele și sprîncenele; trei roșii – buzele, obrajii și unghiile; trei lungi – corpul, părul și mîinile; trei scurte – dinții, urechile și picioarele; trei largi – pieptul, fruntea și locul dintre sprîncene; trei strîmte – gura, talia și ce-i mai jos; trei groase – brațele, coapsele și pulpele; trei subțiri – degetele, părul și buzele; trei mici – sînul, nasul și capul”.
… Și fiindcă astăzi e 8 martie și este ZIUA FEMEII, voi încheia aceste succinte consemnări cu imaginea aceluiași concitadin care a fost oneșteanul Mihai Puliuc: „Marile minuni ale lumii tot din dragoste au fost zămislite”. Să le dăruim, așadar, iubitelor și soțiilor și mamelor și bunicelor și fiicelor și nepoatelor noastre toată fericirea din astă lume, acum și întotdeauna.
.J. Rousseau), văzînd în ea mesagerul divin: „Dumnezeu a făcut femeile frumoase numai pentru ca să îmblînzească oamenii” (

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!