Pro musica

Miles Davis și maniera lirică (3)

Radu CIOBANU

Următoarele înregistrări poartă, și ele, amprenta succesului, deși formula grupului său cunoscuse numeroase schimbări. în 1962, discurile „Someday my prince will come” și dublul LP „Miles Davis in person” intră în topurile muzicale, fenomen rar pentru muzica de jazz. Colaborarea cu Gil Evans se materializează cu albumul live „Miles Davis at Carnegie Hall”, în 1962, și „Quiet nights” – apărut în 1964. Ambele aduc nominalizări Grammy și fac istorie. (Trebuie menționat că în 1996 Columbia Records a editat un set de CD-uri care cuprinde toate îregistrările acestui tandem iconoclast și care – deja obișnuință – a cucerit un Grammy pentru cel mai bun istoric). înainte de „Quiet nights”, în 1963 apare următorul disc, într-o formulă complet schimbată, care-i prezenta pe George Coleman – sax, Herbie Hancock – pian, Ron Carter – bass și Tony Williams – baterie. Flerul lui Miles arunca pe piață o nouă generație de vedete. Două albume live „Miles Davis in Europe” (1963) și „My funny Valentine” (1965) au aceeași soartă – succesul în topuri și nominalizări Grammy.
în septembrie 1964 venirea saxofonistului Wayne Shorter consacră o nouă formulă clasică pentru istoria jazz-ului. Cvintetul interpreta standarde pe scenele de concert, dar în studiouri au realizat o serie de discuri la fel de memorabile: „E.S.P.” – în ianuarie 1965, urmat de „Miles Smiles” 1967, „Sorcerer”, „Nefertiti”, „Miles in the sky” 1968 și „Filles de Kilimanjaro” în septembrie 1968.
Din timpul ședințelor pentru „Miles in the sky” se întrevăd tendințe de utilizare a instrumentelor electrice, prefațînd următoarea voltă stilistică a lui Davis. în 1969 apare discul „In a silent way”, care-l aduc pe ghitaristul John Mc Laughlin și pe Joe Zawinul – pian. O nouă prezență în topuri după patru ani și, desigur, nominalizările de rigoare. Cu următorul album – „Bitches brew” – debutează perioada jazz-rock și o pleiadă de instrumentiști care vor intra în istorie: Joe Zawinul, Chick Corea, Keith Jarrett (keyboards), Dave Holland – bass, Jack de Johnette – tobe, Airto Moreira – percuție și încă alții, care nu mai au nevoie de nici o prezentare. Seria discografică este continuată cu „Miles Davis at fillmore east” – 1971, „Tribute to Jack Johnson”, „Live-Evil”, „On the Corner” și „In concept”, toate atingînd topurile. în același timp, componenții trupelor lui Miles fondează grupuri de referință. Chick Corea’s – „Return to forever”, „Weather report” cu Joe Zawinul și Wayne Shorter și Mahavisnu Orchestra cu John Mc Laughlin și toboșarul Billy Cobham stîrnesc și acum emoțiile generațiilor de fani ai jazz-rock-ului.
Obsesia sa pentru perfecțiune determină apariția celei mai bune secții ritmice din istoria jazz-ului. „Improvizator de excepție, reușește să pună în valoare relațiile ce apar între membrii unei formații muzicale, conducîndu-i numai cu cîteva note”. Adeseori nu a avut nevoie de nimic scris pentru a realiza înregistrări de excepție – ne spune Adrian Andrieș în Dicționarul său din 1998. (Va urma) Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!