Copii ai nimănui

Eugen VERMAN

Cred că nu are mai mult de 12 ani. Stă ghemuit pe scara blocului, la etajul al doilea, și are fața îngropată sub reverul hainei cu care e îmbrăcat. Știu de ce stă așa. Acolo, sub haină, în partea dreaptă, are punga din care trage, la intervale, „aroma” drogului. E dimineață, nu prea devreme, pînă acum a dormit sub scară. El și fratele lui mai mic. I-am văzut duminică; de fapt, mai întîi le-am văzut numai picioarele, încălțate cu niște bocanci murdari și sparți, restul erau înveliți cu țolul de la ușa vecinului meu. Țolul acela e mai mare, mai cuprinzător, ca să spun așa. Erau băgați unul în altul, iar sub ei era o bucată mare de carton de la un ambalaj pe care l-au găsit lîngă pubelele de gunoi. De fapt, pe acolo caută și de mîncare. Sînt locatari care aruncă și pîine și, cum s-a întîmplat după Anul Nou, chiar un tort și o farfurie cu salată beuf. De-acolo au luat și cutia aceea mare, din care și-au făcut saltea… Dar betonul, chiar dacă e „acoperit” cu mozaic, e tare rece, în schimb țolul vecinului e foarte folositor. Așa i-am văzut duminica trecută, băgați unul în altul, ca să le fie mai cald – ca doi cățeluși -, așa dormeau. S-a întîmplat să-i revăd și, cînd s-au trezit, fețe de copii, palizi și înfrigurați și flămînzi… Ei bine, acum l-am recunoscut pe unul dintre ei, și el mi-a spus că acolo el și fratele lui mai mic dorm de cîteva nopți, acum fratele lui mai mic – Dănuț – e plecat în piață, după ceva de mîncare. Și, privindu-mă cu un amestec de teamă și speranță: „Nene, n-ai un ban să-mi cumpăr o bucată de pîine…?”. I-am răspuns că nu-i dau bani, că dacă-i dau va cumpăra drogul acela nenorocit, tot plec în piață, o să-i cumpăr eu o pîine… L-am regăsit la locul lui, acolo, pe scară, tot cu fața băgată sub reverul hainei jegoase și vechi, m-a privit cu ochi pierduți, uitase de mine. În schimb, eu n-am uitat de el, chiar i-am cumpărat o pîine și o bucată de salam, iar cînd i le-am dat a întins o mînă murdară și tremurîndă, a luat pachetul și n-a spus un cuvînt și nici nu s-a mișcat din loc. Am încercat să-l mai întreb cîte ceva, să aflu cum îl cheamă și de unde e de loc, dar mi-am dat seama că nu am cu cine vorbi.
Scriu, nu știu pentru a cîta oară, despre astfel de copii aruncați la voia hazardului. Un bun prieten chiar mă suspecta de o anume „obsesie” vizavi de astfel de cazuri. I-am răspuns că voi mai scrie despre copiii aceștia ai nimănui și că mă voi opri atunci cînd nu vor mai exista. Deși, înclin să cred, cu părere de rău, că după cum merg lucrurile în țara noastră, nu voi apuca să prind acele vremuri… Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!