Pro musica

Miles Davis și maniera lirică (4)

Radu CIOBANU

Continuăm periplul omagial dedicat personalității cu totul excepționale a celui care a fost muzicianul Miles Davis.
Să nu-l uităm pe reputatul muzicolog Mihai Berindei, care scria: „încercînd întîi să realizeze o sinteză a mai multor stiluri, Clark Terry și Hackett, pe de o parte, și Gillespie și Navarro – pe de alta, folosind apoi cuceririle stilului bop și maniera relaxată a lui Lester Young, devine muzicianul reprezentativ al stilului cool. Sonoritatea sa admirabilă, sensibilitatea comunicativă, dar interiorizată, ce dezvăluie un univers propriu, i-a atras pentru ani în șir aprecierea maximă la nenumărate concursuri. Ulterior Davis a revenit parțial la concepții neo-bop. Fiecare înregistrare vădea dorința de inovație, cu grijă pentru reliefarea finală a plenitudinii expresiei de ansamblu. Unele din înregistrările sale rămîn pietre de hotar în istoria jazzului” (Dicționar de Jazz, București1976).
Dar să revenim la firul biografic. După un accident de mașină, în octombrie 1972, Davis a devenit mai puțin activ în anii ’70, renunțînd complet la activitate în 1975, din motive de sănătate, suferind o intervenție chirurgicală de înlocuire a șoldului către finele acelui an. A urmat un repaus forțat pe o perioadă de 5 ani, care s-a încheiat prin apariția albumului „The man with the horn” în 1980.
Acum, cu vechi state de servicii în istoria jazzului și cu toate inovațiile acceptate, oricît de eclectice le-ar părea puritanilor, devenise o celebritate care și-a dorit să se impună dincolo de granițele muzicii de jazz, concurînd succesele și încasările muzicii pop. Pleiada de colaboratori includea nume ca Bill Evans (sax), Mike Stern, John Scofield (ghitară), Marcus Miller, Bob Berg, Al Foster sau Daryl „The munch” Jones. Realizări discografice demne de reținut sînt: „We want Miles” (1982), „Star People”, „Decoy” și „You’re under arrest”.
în 1986, după 30 de ani de colaborare cu casa Columbia, trece la Warner Bros Records, înregistrînd „Tutu”, care cîștigă cel de-al patrulea Grammy la categoria jazz instrumental. Discul „Aura”, înregistrat în 1984, dar editat de Columbia în 1989, îi aduce al cincilea premiu. Oferă o surpriză fanilor jazzului pe 8 iulie 1991, alăturîndu-se unei orchestre conduse de Quincy Jones la Festivalul de la Montreux, interpretînd cîteva aranjamente ale lui Gil Evans, de la finele anilor ’50. Concertul cu vechii membri (John Mc Lauglin, Wayne Shorter, Dave Holland, Joe Zawinul), urmat de prezența la Royal Festival Hall (Londra) și spectacolul de la Hollywood Bowl sînt ultimile sale apariții publice. Moare de pneumonie, în spital, pe 29 septembrie 1991.
Chiar dacă între admiratorul lui Charlie Parker și extravagantul lider supus modei cu un picior pe pedala wah-wah și o mînă pe sintetizator (imaginea sa din ultimii ani) par să apară contradicții insurmontabile, contribuția sa la popularizarea jazzului și o irepresibilă tendință inovatoare, făcută cu orice mijloace, este esențială în a doua jumătate a secolului XX.e finele acelui an. A urmat un repaus forțat pe o perioadă de 5 ani, care s-a încheiat prin apariț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!