Jurnal despre Bacovia (8)

Constantin CĂLIN

Vrînd să scriu despre publicul lui Bacovia, mi-am dat seama de penuria datelor despre el. Principala dificultate constă în aprecierea mărimii lui. N-avem statistici generale despre tiraje – nici ale cărților, nici ale revistelor și ziarelor. Sîntem obligați, fiecare, să ni le creăm. Deși disparate, informațiile ce se găsesc (în diverse articole sau în pagini de memorialistică) sînt totuși sugestive pentru evoluția de la o epocă la alta. „Literatura originală – arăta, în 1895, A. Vlahuță, unul din cei pe care problema difuzării l-a preocupat – nu poate conta deocamdată decît pe un contingent de cel mult cinci mii de cititori. E fără îndoială un mare progres față de ce era acum douăzeci, acum zece ani chiar. Dar și numărul acesta de cititori e așa de puțin sigur, încît nici Caragiale, cît e de talentat și de cunoscut, nu s-ar bizui – dac-ar scri un roman, bunăoară – să-l tipărească în cinci mii de exemplare”. Nu știu cîți erau cu adevărat cititorii la termenele la care se raportează autorul lui „Dan”, dar cineva, amintind de „Contemporanul”, arată că revista a atins după doi-trei ani, adică în 1883-1884, „un tiraj fabulos pentru vremea aceea: de 5-600 de exemplare”. La distanță de două decenii, „Sămănătorul” tipărea pe jumătate, iar Nicolae Iorga considera aceasta un succes: „Cele trei sute de exemplare ale revistei – relata el, în <> – se epuizau răpede (…); în școli «Sămănătorul» se cetea supt bănci”. Pe de altă parte, „Literatorul”, revista în care debutase Bacovia, și-a încetat, în 1905 (i se mai întîmplase și în trecut), apariția „pentru că – motiva Al. Macedonski – nu mai avea cui vorbi”. Cifrele spun multe despre situația unor scriitori și grupări literare, mai ales despre influența și puterea lor în societate.
în tot acest timp a existat, însă, și un public care contribuia la prosperitatea unor „întreprinzători” (termenul e de atunci) din domeniul „librăriei”: publicul „romanelor – fascicule”. „Sînt peste douăzeci de mii de cititori – socotise, de asemenea, Vlahuță – cari urmăresc cu o statornicie și cu o pasiune puțin obicinuite neamului nostru fantasmagoriile acestor romane de intrigi palpitante (majoritatea traduse – n.m.), de morți cari-nviază și de crime cu atît mai înfiorătoare cu cît sînt mai misterioase. Se prăpădește mahalaua după astfel de grozăvenii, și consoarta cherestegiului are crize de nervi, se dă-n vînt de nerăbdare între o fasciculă și alta…”. Pe acest public avid, dar necritic, (de)format de foiletoanele unor ziare (între cel mai căutat era acela din „Universul”) s-au bazat toate marile succese de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Autorii lor au fost cîțiva reporteri travestiți în prozatori, emuli ai celebrului povestitor despre haiduci N. D. Popescu: Al. Antemireanu („Din vremea lui Căpitan Costache”), Emil Triandafil-Nicolau („Incestul”, „Crima socială”) și Panait Macri („Din fundul ocnelor”, „Tainele căsătoriei”). Acestuia din urmă – se menționa în „Anuarul general al presei române” pe 1907 – „numai romanul «Din fundul ocnelor» i-a produs peste zece mii lei…”, o sumă echivalentă cu salariul pe doi ani al unui medic.
Revistele și scriitorii serioși, cu conștiința misiunii lor, refuzau însă un asemenea public, cît și pe cel preocupat exclusiv de comeraj și atacuri la persoană. „Toți la un loc (redacția „Sămănătorului” – n.m.) n-am înțeles niciodată – preciza Iorga – să ținem un public lîngă noi prin cîte un scandal, prin cîte o bolborosire de vorbe groase sau cîte o strecurare de insinuații de fiecare zi; pentru așa ceva este desigur, este, din nenorocire, un public, publicul indiferent pentru cinste și dreptate, care se adună în jurul luptătorilor cum s-ar aduna în jurul atleților de circ sau al cocoșilor duelanți, pentru a însemna și judeca valoarea fiecărei lovituri, fiecărei mușcături a pliscurilor ascuțite, dar de acel public n-avem nevoie și n-avem grijă; iaie-l cine-l place și cine poate să-l ațîțe și să-l păstreze!”
Pînă în anul intrării României în război, care e și cel al apariției volumului „Plumb”, problema publicului se menține cam în aceiași termeni: pe de o parte, „aristocrația” („lumea bună”, „elita socială”) ignoră cartea românească și ziarul în limba română și citește numai autori francezi (Georges Ohnet, Paul Bourget, Pierre Lotti, Gyp, Jean Richepin, Abel Hermant etc.), pe de altă parte, „mahalaua” se dă în vînt după paraliteratură.
Singura schimbare – percepută de contemporani – s-a realizat la nivelul mijloacelor de lansare. „Se face mult afișaj, multă publicitate, – remarca Ion Vinea, într-un interviu acordat „Scenei”, în septembrie 1918. „Editorii și scriitorii își fac astăzi reclama cea mai comercială și mai sinceră. Literatura devine, ca în apus, o marfă și cititorii devin o clientelă care trebuie ademenită la firma numelor cu reputație”. „în curînd – spera el – se va trăi și la noi din scris”. Mai realiști, Felix Aderca („Scrisul nostru efemer”), peste două săptămîni și Eugen Relgis („Scriitor și cetitor”), în luna următoare, se plîng de nefericirea lipsei de cititori.
După război, în condițiile unei piețe mai largi, rezultat al unirii tuturor provinciilor românești, literatura, în ansamblul ei, începe să beneficieze de un regim mai favorabil. Totuși lipsa publicului rămîne una din durerile cronice ale scriitorilor, resimțită diferit de prozatori și de poeți. Primii își înmulțesc treptat vadurile, astfel că un autor ca Liviu Rebreanu putea să afirme, la începutul deceniului al patrulea, că „un roman găsește ușor peste zece mii de cititori”, tiraj la care cei mai mulți dintre poeți nu îndrăzneau nici măcar să viseze. Volumele acestora depășeau rareori cincii mii de exemplare, și, în ciuda prețurilor mai mici, abia se vindeau.iul „librăriei”: publicul „romanelor – fascicule”. „Sînt peste douăzeci de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!