Varietăți critice

Un povestitor din satul meu

Constantin CĂLIN

Consăteni prin origine și oleacă de cimotii, d-l Valeriu Cimpoeș, autorul Cireșului amar (Editura Mușatinii, 2007) mi-e totuși cvasinecunoscut ca persoană. L-am zărit doar de cîteva ori, într-o vacanță studențească, însoțit de soție și de o fată frumoasă despre care mi se spusese că ar fi pus niște întrebări năstrușnice în legătură cu orătăniile din bătătură. Una dintre ele era, pare-mi-se, „Cu ce se hrănesc rațele?”, nedumerire receptată cu un amuzament exagerat de cei ce-o auziseră și apoi o propagaseră însoțită de mirări. Deși aparent minor, exemplul sugera însă o diferență de mediu social și impunea o distanță. în consecință, îi salutam cît mai repede și-mi căutam de drum. Că avocatul din București e și scriitor am aflat abia după publicarea volumului Poveste cu un gramofon (Editura Tineretului, 1967). Asta înseamnă după doi ani de la moartea lui Eusebiu Camilar, despre care presupuneam că știe oarecari lucruri, ecartul cronologic dintre ei fiind mai mic (zece ani) decît cel dintre noi (douăzeci de ani). Nu-mi amintesc dacă i-am trimis un chestionar. Sigur însă că, îndemnat de un unchi, i-am scris la începutul anului 1975 într-o cu totul altă problemă: o intervenție ca să obțin un medicament pentru inima bolnavă a tatei. Răspunsul său începea cu o frază care dovedea promptitudine: „Mă grăbesc să răspund la rîndurile pe care mi le-ai trimis și iată care este situația: (…) produsul nu s-a mai importat”, și se încheia cu afirmarea politicoasă a disponibilității de a reveni pe lîngă cel ce ar fi putut să mă servească. Peste două luni tatăl meu a murit. Păstrată și recitită acum, scrisoarea îmi relevă un om cordial, altfel decît mi-l închipuisem, și mă face să regret inhibițiile pe care le-am menționat mai sus. Azi acest sentiment se adaugă ca o dioptrie în plus la ochelarii cu care îl citesc.

Cireșul amar atrage atenția începînd de la subtitlu: „Povestiri din Udești”. Udești e un nume distinct pe hărțile literare. Cine nu-i de-a dreptul un ignorant, reacționează la auzul său, dă semne că-l recunoaște. Apoi se întreabă: după Eusebiu Camilar, mai e ceva de povestit despre acest sat bucovinean? Volumul de față constituie un răspuns; el dovedește că locul e dintre cele unde s-au întîmplat multe și că zăcămintele de fapte epice sînt departe de a fi fost epuizate. Categoric, nu e singurul loc de acest fel, dar se deosebește de altele prin numărul de scriitori (vreo doisprezece) și de povestitori. în secolul trecut, fiecare generație a avut cîte unul: Eusebiu Camilar, Valeriu Cimpoeș, Constantin T. Ciubotaru. Stratul pe care îl exploatează cel de-al doilea corespunde cu perioada interbelică. într-un fel, Cireșul amar se vrea o completare la Avizuha și Nopți udeștene. Tematic, așa stau lucrurile. Vrînd-nevrînd, Valeriu Cimpoeș a trebuit să ocolească subiectele abordate de precursorul său, ca să nu-i calce direct pe urme. Cei doi se deosebesc biografic, temperamental, prin gradul talentului și prin stil. Eusebiu Camilar provine dintr-o familie marcată de eșec: „emigrant la America”, tatăl lui s-a întors de acolo sărac, bolnav și cătrănit, stare care i-a tulburat relațiile cu cei din jur, în primul rînd cu copiii. Viitorul autor al Cordunului a fost nevoit să fugă de-acasă și să urmeze „școala vieții” cu experiențele ei dure. în schimb, Valeriu Cimpoeș s-a ridicat dintr-o familie de sedentari, cu o poziție respectabilă în ierarhia locală, care a traversat relativ bine chiar și anii crizei economice de la sfîrșitul deceniului trei și începutul deceniului patru. Nu lipsit cu totul de dificultăți, drumul său în viață a fost însă mai puțin aspru. Temperamental, Camilar e un liric atras de „cumpene”, un impetuos în ciuda aspectului liniștit pe care îl afișa în ultima parte a vieții. Valeriu Cimpoeș e, dimpotrivă, un ins cu umoare nonșalantă, așezat, pe care nimic nu-l scoate din ritmul său și nu-i anulează confortul interior. Scriitor multilateral, profesionist al condeiului, Eusebiu Camilar e, în cele mai reușite din operele sale, un evocator dramatic și sugestiv. Diletant în materie și în fapt autor al unei singure cărți (una în trei volume: Poveste cu un gramofon, Cartea satului meu, Cireșul amar), Valeriu Cimpoeș e, la rîndul său, un evocator calm și demonstrativ. Primul e, cel mai adesea, grav și solemn; al doilea – familiar și anecdotic: prizează cu predilecție aspectele comice și idilice. Autorul Turmelor e, ca viziune și stil, mai aproape de Rebreanu și de Sadoveanu, cel al Cireșului amar – de Creangă și de Ion Dragoslav. Camilar atinge excelența în pictura mulțimilor, a scenelor colective, Valeriu Cimpoeș în descrierea obiectelor, exemplul cel mai elocvent fiind începutul povestirii „Mama”, un inventar botanic și un breviar terapeutic. Dar nu numai aci. în general, povestirile sale au un caracter documentar: sociologic, etnografic, istoric și lingvistic. Om cu o memorie foarte bună și observator inteligent al mediilor prin care a trecut, Valeriu Cimpoeș pare să aibă ca principală țintă reconstituirea unor întîmplări și relatarea lor cît mai fidelă. Format în anii ’20-’30 ai secolului trecut, autorul Cireșului amar e un martor prețios al felului în care trăiau, se comportau și vorbeau udeștenii (implicit și ceilalți bucovineni) imediat după Marea Unire. „Tranziția” care a urmat a fost o zdruncinare de mentalități, dar n-a însemnat și sfîrșitul izolării anumitor comunități locale, al autarhiei, al prejudecăților. Un proces anevoios, deschiderea către ceilalți („regățeni”, orășeni) s-a făcut cu destulă mefiență și a durat pînă după al doilea război mondial. în conformitate cu adevărul, personajele lui Valeriu Cimpoeș se dovedesc, de aceea, pe de o parte, conservatoare, și, pe de altă parte, vulnerabile la nou. Autorul surprinde această ambiguitate, care uneori a putut apărea nostimă, iar alteori ca dureroasă. Mai multe din bucățile cărții sînt povestiri despre oameni înșelați, păcăliți, amăgiți, victime ale credulității, ale ignoranței și ale superstițiilor, bătrîni și copii, cel mai adesea. Valeriu Cimpoeș însuși trebuie că s-a numărat, nu o dată, printre ele, deoarece prea se arată cunoscător al trucurilor întrebuințate de farsori și profitori. Sau, poate, explicația e că lucrurile de acest gen l-au frapat ca niște șarade, găsindu-le amuzante, pe care ulterior s-a străduit să le priceapă. Spirit bonom, a reținut mai ales latura lor umoristică. De altfel, cum ni se întîmplă aproape tuturor, fapte care odinioară au fost amare dobîndesc, după trecerea anilor, un alt gust, mai agreabil. Rîdem de propria noastră naivitate și curiozitate sau le atribuim cunoscuților noștri. Amintirile triste se estompează, iar cele vesele își păstrează claritatea. O asemenea psihologie explică de ce, în Cireșul amar, dramele sînt excepții. Prin urmare, în pofida titlului ales, cartea aceasta e, în cea mai mare parte, dulce, savuroasă prin pitorescul unor personaje și situații și prin maniera destinsă de a le evoca. Valeriu Cimpoeș este un povestitor onest, cu simțul măsurii, fluent și colorat. Un autor care își respectă scrisul (scrie ca de sărbătoare) și prin aceasta foarte respectabil. Perfecționist prin natură, el are nu numai abilități de narator, ci și voluptăți de calofil. Pentru cei ce prețuiesc mai mult ținuta literară a unui text (paragrafe consistente, fraze minuțios fasonate, cuvinte expresive și rare) decît insolitul conținutului, cartea aceasta le va procura, sînt sigur, o reală desfătare. Cîți scriitori mai știu azi să povestească frumos?! liric atras de „cumpene”, un impetuos în ciuda aspectului liniștit pe care îl afișa în ultima p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!