Jurnal despre Bacovia (9)

Constantin CĂLIN

Pînă la primul război mondial, mai ales, dar și între cele două războaie, cei mai defavorizați de public au fost poeții triști. în București, „orașul bucuriei”, cît și în alte orașe, tristețea era sentimentul cel mai puțin răspîndit. Locuitorii acestora, chiar și în împrejurări nepotrivite, dureroase (și au fost destule), se sileau să rămînă veseli. Dau petreceri în carnaval (care ținea, după calendar, și nouă săptămîni), frecventau permanent „localurile”, se înghesuiau în bîlciuri (cel din Capitală avea și ziar: „Reporterul Moșilor”), mergeau să vadă comedioare (cele mai multe, traduse și localizări), se amuzau copios la „Mița Tirbușon”, „Țivila”, „Zozo” sau la „Spaniola de la Mitică”, își făceau farse, se dedau parodiilor, precum acel personaj de roman care voise ca „la moarte să nu i se cînte de jelanie, ci «Deșteaptă-te Române!»”. Această tendință se reflectă într-o bună parte din produsele literare ale celor două epoci, mai pregnant în cele ale începutului de secol. Prima dovadă semnificativă o constituie numărul mare de publicații umoristice, unele de lungă durată: „Zeflemeaua”, „Furnica”, „Țivil-Cazon”, „Belgia Orientului”, „Fusta”, „Krik-krak”, „Praștia”, „Rîsul”, „Epigrama” (București), „Șandramaua” (Iași), „Tiriplici”, „Bufonul” (Craiova), „Praftorița și pișcătura” (Ploiești), „Răcnetul Constanței”, „Bomba Brăilei”, „Tifla” (Galați), „Caraghiosul” (Tulcea), „Gurița Bîrladului”, „Taci și rabdă” (Huși), „Pacostea amorezaților” (Turnu Severin) etc. A doua dovadă o reprezintă lista, mult mai bogată decît în trecut, a autorilor și cărților umoristice: D.D. Pătrășcanu („Schițe și amintiri”, „înzăpădiți”), D. Teleor („Schițe umoristice”, „Alte schițe umoristice”), George Ranetti („Matache Pisălog”, „Schițe ușoare”, „Schițe vesele”), Th.D. Speranția („Anecdote împănate”), Al. Cazaban („încurcă lume”), Vasile Popp („Fleacuri”, „Ocna vieții”), P. Locusteanu („Căpitanul Străjescu”) etc. A treia e deschiderea paginilor unor reviste de ținută pentru „cronicile vesele”: Al.G. Doinaru, în „Semănătorul”, C.Ș.Făgețel, în „Ramuri” și G. Topîrceanu, în „Viața Românească”. A patra – atracția masivă față de divertisment, îndeosebi față de „reviste”. Prima revistă la noi – s-a spus – pare să fi fost „Cer cuvîntul”, scrisă de Petre Grădișteanu, Ciru Oeconomu, Mihail Zamfirescu și alți cîțiva literați din jurul „Contemporanului”. Acesteia i s-a răspuns – susținea autorul din care mi-am scos informația – cu „Ai cuvîntul”, de Pantazi Ghica. Caragiale a compus și el una, „O sută de ani”, jucată pe scena Teatrului Național din București. Proliferarea „revistelor” e legată de înmulțirea „grădinilor de vară”: Arena „Amicii orbilor”, Căminul Cultural, Păcii, Parcul Oteteleșanu, Blanduziei etc., care, pe lîngă „varieteu” (balet, muzică), aveau nevoie de un atare repertoriu pentru a-și distra consumatorii. în anul deloc vesel 1918, de pildă, se jucau: „Hop și eu cu țața Lina”, de Sternberg și Botoșansky, „Țațo, nu te supăra” („ghiveci național în două acte”), de A. de Herz, „Bac!”, de același dramaturg, „Ausweis”, de Georgescu – Ștefănești, „Lăutarul”, „Foaie verde Grine Blatter” (același lucru spus pe românește și, ușor stîlcit, pe nemțește), „Fetele din Popa Nan” (fără numele autorilor), „S-a aranjat!”, de Ion Pribeagu (un parodist redutabil), „O revistă cu perdea”, de Radu Țandără (pseudonimul lui Constantin C. Bacalbașa), diferențiere ironică, apropo de faptul că majoritatea „revistelor” erau cam „fără perdea”. Atingînd acest aspect într-un articol, Felix Aderca nu-i învinuia pe textieri și pe interpreți pentru degradare, ci publicul: „Că acuma în urmă cupletele au cam degenerat și că autorii se întrec cu unele glume cam piperate, vina nu este a lor ci este a publicului, care prin rîsete, prin aplauze și prin bisări încurajează această… nouă literatură și pleacă indiferent atunci cînd autorul cu puține scrupule literare vrea să facă puțină literatură bună și fină”.
După război, cel puțin un lustru, dictatura acestui public continuă, ba mai mult se accentuează. Putea fi el publicul lui Bacovia? Categoric, nu! De altminteri, nu întîmplător poetul pune în fruntea volumului „Cu voi…” (1930), poemul omonim, scris mai de mult și intitulat inițial „Hübsch”, după numele compozitorului Eduard Hübsch, autorul imnului regal („Trăiască Regele”), promotor al muzicii de fanfară. Fanfarele organizate de acesta au creat impresia falsă a unei Românii vesele, de aci expresia cu largă circulație în epocă (inclusiv prin titlul unei publicații) de „Țara lui Hübsch”, folosită ironic: „Cînd o nouă escrocherie, o nouă delapidare aduce nota senzațională – scria, în 1919, Gheorghe Ionescu – Sisești -, scepticul exclamă: «Nu-i nimic de făcut, zi-i România și pace» sau, cu pesimism: «Totu-i putred, nu mai e nimic de salvat», sau batjocoritor: «Țara lui Hübsch, ce te miri?» sau cinic: «E o prostie să fii cinstit în țara aceasta», ori peremptoriu: «Ca la noi, la nimeni»”. Martor îndurerat al adîncirii contrastelor sociale (vezi poemul „Amurg” / Trec burgheze colorate) și al degradării morale din ce în ce mai evidente, Bacovia a simțit ca actuală definiția pe care o dase României încă de la începutul secolului: „O, țară tristă, plină de umor…”.
Cele arătate în articolul precedent și în acesta confirmă opinia lui Șerban Cioculescu că „între cele două războaie (epocă pe care numai cei fără lecturi cuprinzătoare pot susține că a fost benefică pentru toți – n.m.) am avut poeți admirabili, dar n-am avut public pentru ei”, „un public corespunzător”.

țe umoristice”), George Ranetti („Matache Pisălog”, „Sc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!