Jurnal despre Bacovia (10)

Constantin CĂLIN

S-a trecut repede, cu prejudecată, ironic (eu însumi am procedat așa odinioară) peste momentul inițial al receptării lui Bacovia. E vorba de cele zece comentarii despre „opera” sa scrise înainte și după apariția volumului „Plumb”. Sînt în ele cîteva aspecte comune care merită să fie relevate. Primul e dificultatea, resimțită de aproape toți cei ce s-au referit acum despre poet, adică între 1910 și 1918, de a-l caracteriza adecvat. Parcă excedați de poezia sa, mai mulți dintre ei își „traduc” impresiile prin imagini, care de care mai ciudate. I. Ludo, de pildă, autorul celui de-al doilea articol despre Bacovia, își prefigurează aprecierile propriu-zise printr-o pagină tenebroasă, senzațională, fantastică, în care descrie o umbră ce se zbate – noaptea, pe ploaie – într-o „atmosferă de tristețe adîncă, obsedantă și ucigătoare”. Iată-l cum vede „spațiul” și „personajul” bacovian: „O umbră își desemnează formele întunecate, pe ziduri; dispare, reapare, cu contururile cînd mai puternice, cînd mai palide și pare că tinde să se depărteze sau să dispară cu totul din cercul pe care își împregnează zidurile, umbrele lor. Umbra se agită mereu, în mișcări ciudate și nepotrivite, în tremurări nervoase sau descriind cercuri largi, mărindu-se ori micșorîndu-se și acele mișcări îți fac impresia că sînt în o afinitate tainică cu sufletul zbuciumat al unei ființe reale. în jur, plutește o atmosferă de tristețe adîncă, obsedantă și ucigătoare. E noapte, e întuneric; picuri, picuri, ploaia cade în ritm cadențat, din bolta plumburie; și fiece picătură ce se zdrobește în sunet monoton și trist, de ziduri, pare că atinge umbra, o lovește și o îndurerează. Atunci, un zgomot strident, asemănător cu strigătul unei ființe ce se zbate în chinuri, accente de durere și revoltă, pornesc dintr-acolo. întunecimile se risipesc; un colț de cer albastru, o rază caldă de soare… Umbra a dispărut”. („Un poet al toamnei”, în „Absolutio”, 1, nr. 2, 25 decembrie 1913, p. 27).
Tot din imagini, dar de o factură diferită, își alcătuiește și Ion Vinea (pe atunci în plină afirmare ca poet și publicist) preambulul însemnărilor sale despre „Plumb”. Rîndurile lui vizează mai întîi mijloacele, apoi atmosfera: „Mă gîndesc la un pavilion singuratic ca un porumbar. Panopliile prăfuite strălucesc de arme și platoșe. Aceste fiare au mai lovit. Au mai fost și de alții clinchetite. Totuși lancea mai poate înfrupta ciocu-i de oțel din răni, și spada ruginită despica țestele ca trăznetul trunchiul. Iar săgeata își mai poate găsi carne, cum floarea sălbatică, pajiștea. Toate armele sînt vechi, – trebuie doar un aprig scutier. în «Plumb» cerul apasă greu și e jos și murdar ca un tavan de tavernă. Parcuri, ploi, dureri nemotivate, Toamnă… Și amurgul cenușiu a devenit sezon. Și fiecare lacrimă, fiecare impresie, s-a închegat în cîte o frunză de metal pentru o coroană grea care covîrșește un mormînt prea mic”. („Plumb”, poezii de G. Bacovia, în „Cronica”, nr. 57, 1916, p. 2, Note și recenzii).
între paragrafele ferme, de situare în „mișcarea culturală și de simțiri a «Literatorului»”, ale prezentării pe care i-o face Al. Macedonski lui Bacovia, două, referitoare la om, frapează de asemenea prin imagini: „Bietul și scumpul Bacovia. L-am întîlnit deunăzi: Cum l-au schimbat numai acești 13 ani, ce au curs de cînd nu era decît un copil… E în viață încă – e adevărat. Dar cîtă nepăsare dureroasă este în el, și, pe lîngă aceasta, cum nu mai e decît o sărmană umbră. (…) Bacovia e o frunză ce stă gata să se desprindă din copacul vieții, pentru că a fost prea simțitor” („Bacovia”, în „Făclia”, 1, nr. 7, 1 ianuarie 1916, p. 57.
în fine, cu imagini îl atacă pe poet Odin, un publicist local, care îl acuză de impostură, asemănîndu-l cînd cu un scaun stricat, căruia îi lipsesc două picioare, cînd cu un muzicant „ce-ar vrea să-și inverseze strunele”, pentru a obține un cîntec nefiresc. „Vinul stricat – etichetează el în cele din urmă volumul de debut al lui Bacovia – oricît de bun ar fi te dezgustă”. („Curierul Bacăului”, 2, nr. 13, 16 martie 1916, p. 2).
Critica în imagini, impresionistă, e, de fiecare dată, mai mult sau mai puțin, sugestivă, dar și, în aceleași proporții, aproximativă. Faptul acesta, care, la o privire grăbită, pare un dezavantaj, devine, în timp, un beneficiu, căci ceea ce nu e complet, încheiat, definitiv îndeamnă la reveniri, completări, precizări, nuanțări. Ulterior momentului asupra căruia m-am oprit, cîți nu vor răsuci pe toate fețele, aprobîndu-le sau negîndu-le, metaforele lui E. Lovinescu despre ” lacrima zidurilor umede” și „cîntecul cocoșului”, folosite de el pentru a defini plastic „arta poetică” a lui Bacovia?ă și ucigătoare”.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!