Partea nevăzută a discursului juridic
Ștefan MUNTEANU
De cele mai multe ori, atunci cînd citesc o carte interesantă îmi fac însemnări animat de gîndul că o voi recomanda și cititorilor mei. Ulterior, în funcție de o multitudine de alte obligații, încerc să mă achit și de acest autoangajament. Reușesc puțin, față de cîte îmi propun, însă nu uit să-mi reordonez prioritățile, chiar și la mari distanțe în timp. Așa se face că, în urmă cu aproximativ doi ani, după o lectură plăcută mi-am propus să scriu despre lucrarea „Discursul implicit al dreptului”, apărută la Editura Junimea – Iași, 2004, sub semnătura autorizată a Siminei Mastacan, o mai tînără cercetătoare din învățămîntul superior băcăuan. Oricum, regretul pentru întîrziere este compensat de constatarea că, la reluarea lecturii, impresia inițială cu privire la valoarea cărții se accentuează. Cu alte cuvinte, lucrarea nu și-a pierdut actualitatea, eu cîștig prin această nouă lectură, iar cititorii pot avea și mai mare încredere în ceea ce le voi spune.
Prezentată mai întîi ca teză de doctorat, cercetarea făcută de Simina Mastacan este recomandată științific de către doi cunoscuți cărturari români, respectiv de profesoara Maria Carpov, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și de cercetătorul Solomon Marcus, de la Academia Română. Astfel, în textul cu rol de „cuvânt înainte”, Maria Carpov scrie: „Simina Mastacan nu și-a propus o analiză exhaustivă a discursului juridic, proiect de un realism îndoielnic, ci și-a restrâns cercetarea la un corpus reprezentativ alcătuit din trei specii: discursul legislativ, discursul jurisdicțional, și, în al treilea rând, o serie de maxime și adagii care asigură o anumită factură discursului juridic, reproducerea lor fidelă fiind expresia aceleiași preocupări pentru prevenirea derapajelor semantice”. Iar din referința academicianului Solomon Marcus, tipărită pe ultima copertă a volumului, aflăm: „Cartea propusă de Simina Mastacan se ocupă de o problemă situată la interferența lingvisticii și semioticii cu științele juridice, prevalându-se însă și de incursiuni ample în logică și în domeniul literaturii; putem spune fără exagerare că, prin orizontul atât de cuprinzător în care se plasează, este o întreprindere transdisciplinară”.
încă de la început, cu o modestie provocatoare, Simina Mastacan își atenționează cititorii că nu și-a propus să „tranșeze chestiuni fundamentale și arzătoare ale lingvisticii sau dreptului”. Aflăm apoi și ce a intenționat: „Ne-am rezervat în schimb opțiunea căutării, a interogației asupra aspectelor care ni s-au părut încă insuficient explorate și asupra cărora sperăm să aducem unele lămuriri”. S-a ținut de promisiune? La capătul celei de a doua lecturi nu am nici o reținere să susțin că a realizat un studiu deosebit. Mai mult, prin curajul de a se angaja să cerceteze conținutul implicit al discursului juridic se preocupă de o chestiune foarte «arzătoare» a dreptului. Cu atât mai mult cu cât autoarea nu uită că în cazul discursului juridic «claritatea e proclamată ca prim principiu ordonator»”. Iar felul în care este structurată lucrarea, pe trei secțiuni ordonate într-o clară succesiune logică, dovedește meticulozitatea cu care a fost făcută cercetarea.
Prima secțiune – „Explicit/implicit – un «proces» pe rol”, reușește să identifice ipoteza de lucru, să verifice stadiul instrumentelor conceptuale și metodologice disponibile și să justifice actualitatea și oportunitatea cercetării. „Concluzia observațiilor asupra modalităților de existență și interpretare a implicitului este aceea că nu există, practic, domeniu discursiv care nu numai să nu conțină, dar și să nu fie definit printr-un ansamblu de procedee – strategii discursive – implicite. „Dimensiunea culturală” a oricărei producții discursive e imprimată nu at t de conținutul strict informațional, ci mai cu seamă de modalitățile prin care acesta este figurat, actualizat, valorificat în fiecare caz în parte. Expresia directă, „explicită”, sensul „literal” nu sînt, în majoritatea cazurilor, decît ipoteze de lucru pentru lingviști”. Pornind de aici, autoarea urmărește surprinderea specificității discursului juridic și dezvoltă cercetarea în jurul a două aspecte majore, respectiv cel care privește „producerea” implicitului și cel care privește „interpretarea” implicitului.
Secțiunea a doua – „Discursul ascuns și inventarea autorității”, urmărește evidențierea momentului și a modalității de „producere” a implicitului, pornind de la ipoteza că implicitul, „ca sens care se comunică, e întotdeauna produsul unei «intenții», niciodată inocente, din moment ce învăluie sau chiar ascunde anumite conținuturi «prohibite»”. Cercetătoarea propune chiar un model de producere a implicitului, avînd în vedere unele caracteristici ale discursului juridic, precum ficțiunea, polifonia ori joncțiunea dialogică. Intenția declarată a fost aceea de a impune ideea că „Atât modalitățile de auto-impunere, auto-prezentare a discursului dreptului, cât și cele prin care el este asumat, sunt operațiuni esențiale de exercitare a puterii și de legitimare a ei”.
Ultima secțiune, cea de-a treia – „Decodarea conținuturilor implicite și efectul Themis”, este dedicată fenomenului de „interpretare” a implicitului. Mai corect spus, de „ghicire” a conținutului implicit din textul legii, prin exercițiul interpretării jurisdicționale. Aceasta presupune atît interpretarea „literei” legii („interpretarea de drept”), cît și interpretarea „spiritului” legii („interpretarea de fapt”). Se explică astfel cît de dificilă este misiunea judecătorului, chemat să „recreeze” dreptul, să-l adecveze la cazurile concrete care trebuie judecate. De aceea, pe lîngă ample cunoștințe de specialitate, judecătorul trebuie să exceleze și în ce privește competența lingvistică, competența logică, competența enciclopedică și competența retorico-pragmatică.
Interesantă este și concluzia la care ajunge Simina Mastacan: „Am încercat și credem că am reușit să demonstrăm că implicitul nu este, cum a fost îndeobște descris, un efect de sens creat între interlocutori în interacțiunile directe. El este „secretat” în mod obligatoriu de orice mediu discursiv, cel juridic fiind, după părerea noastră, unul de predilecție. Implicitul poartă istoria nespusă a oricărui discurs, sursa de la care se alimentează, și, în cazul juridicului, forța sa. Implicitul nu se oferă cu ușurință înțelegerii, pentru că el nu este previzibil precum un element care are un loc fix într-o structură. El reconstruiește semnificația prin cristalizări succesive, pe baza unor operații de tip cognitiv care însă, s-o recunoaștem, sunt multiplicabile aproape la nesfârșit. De aceea, i s-ar putea reproșa implicitului lipsa de rigoare științifică, dar nu i se poate contesta rolul de instrument de cunoaștere”. Cartea se încheie cu promisiunea autoarei că după această analiză a implicitului juridic din perspectivă pragmatică, în viitor ne va oferi și o semiotică a discursului juridic. Ar fi și păcat să nu se întîmple altfel, dacă avem în vedere disponibilitățile epistemologice ale Siminei Mastacan și larga bibliografie pe care o stăpînește.logică, dovedește meticulozitatea cu care a fost făcută cercetarea.
Prima secțiune – „Expli
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.