Peregrin în Capitala Lumii

Lacrimi sfinte la Ierusalim…

Calistrat COSTIN

Nu puțini dintre pămînteni socot IERUSALIMUL drept CAPITALA LUMII noastre. în adevăr, în fantastica aglomerare urbană de sub albastrul infinit al ȚĂRII SFINTE (memorie sacră de vestigii scumpe în anii ce vor să vină), se întîlnesc trei dintre marile religii mondiale: creștinismul, mozaismul, islamismul, cu mențiunea că mari experți în știința religiilor consideră IUDEO-CREȘTINISMUL un unic „arbore originar” de credință, date fiind rădăcinile, poruncile și înțelesurile comune cărora credincioșii li se supun, iar deosebirile constînd în nuanțe peste care s-ar putea trece, în beneficiul tuturora…
Noi, românii, avem aici-acolo în miezul Ierusalimului o bisericuță ortodoxă, părinți slujitori, asemenea enoriași alăturîndu-se marii comunități creștine întru pace și înțelegere între toți cetățenii reuniți într-o comunitate de un pitoresc tulburător!
Din marea „piață”, flancată de legendarul ZID AL PL+NGERII (de fapt în fabulosul oraș, cel mai aproape de cer din cîte sunt!) am început urcușul pe îngustul drumeag ce duce la GOLGOTA – cale străbătută de M+NTUITOR sub povara crucii spre împlinirea misiunii SALE pămîntești întru răscumpărarea de păcate a celor căzuți în ispită, cale amară, chinuitoare, însemnată de „vămile” de care se scrie în evanghelii. După un urcuș deloc lesnicios am ajuns la BISERICA SF+NTULUI MORM+NT, locul în care IISUS CRISTOS – DOMNUL nostru al creștinilor a fost crucificat și împămîntat, de unde, peste cele trei zile pascale, s-a înălțat la ceruri. âmpreună cu grupul de vizitatori din ROM+NIA (grație bunelor oficii ale ASOCIAȚIEI CULTURALE DE PRIETENIE ROM+NIA – ISRAEL) am parcurs DRUMUL CRUCII în mare tăcere parcă spre a nu destrăma taina celor aproape două mii de ani cîți se împlineau de la dramatica sacrificare a FIULUI LUI DUMNEZEU – el însuși DUMNEZEU! – pentru a dărui „umanei (inumanei!) roade” raza de speranță vremurilor ce vor să vină întru nemoarte și veșnicie. Atît de mult ne dorisem această descindere în ȚARA SF+NTĂ încît ne venea cu greu a crede că suntem în „inima neantului”, în locul binecuvîntat al nașterii, vieții, sacrificării, reînvierii și ridicării în împărăția cerurilor a CELUI care a deschis omenirii larg orizontul spre un mîine de lumină, nădejde și purure fericire. Prin EL, omul (aidoma vlăstar al BUNULUI DUMNEZEU) și-a alungat visul urît, coșmarul „morții veșnice” în sublimul gînd al „vieții fără de moarte” ce va să urmeze dureroasei treceri pe pămînt (aceasta întîmplîndu-se cum bine știm, după „alungarea din rai” a primilor oameni pentru păcatul originar de a fi ieșit din CUV+NTUL DOMNULUI!). După crucificare și coborîrea în țărînă (a se citi evangheliile), în „a treia zi”, s-a descoperit că mormîntul este gol, miracolul reînvierii se petrecuse firesc, învederînd atotputernicia CREATORULUI văzutelor și nervăzutelor! Restul e… istorie, mit, legendă, sfîntă credință!
Parcă spre a reface simbolic drumul de la moarte la viață („cu moartea pre moarte călcînd și celor din morm înturi viață dăruindu-le”!), gazdele noastre israeliene ne-au condus după cuminecarea la SF+NTUL MORM+NT, pe locul unde s-a născut ISUS, în „templul nativității”, la BETLEHEM („casa pâinii”). Acolo am văzut ungherul, „ieslea” unde a primit lumina zilei copilul ISUS. Priveam și gîndeam în sinea noastră ce-ar fi putut să însemne „povestea” acestei lumi fără nașterea și învierea FIULUI OMULUI! S-a întîmplat între noi un lucru anevoie de rostit în cuvinte. în grupul nostru se număra și părintele Gheorghe Cunescu (urcat la cele veșnice între timp, ucenic al lui Gala Galaction, cunoscut pentru marea sa prețuire acordată „poporului ales” – o piațetă din Ierusalim poartă numele său). Trecuse părintele Cunescu de vîrsta patriarhilor și nu mai spera să vadă cu ochii săi pămînturile pe care a călcat M+NTUITORUL. Ajuns la locul unde Fecioara Maria a zămislit ființa umană a lui ISUS, părintele s-a coborît în genunchi, a cuprins cu tot firavul său trup „patul” nașterii divine, plîngea, plîngea adînc, era tot o lacrimă, din ochi îi izvorau lacrimi de lumină, se uita la noi căutîndu-și reazem; i-am venit într-ajutor, asemenea lui plîngeam deplin, ne durea pe toți o bucurie greu de descris, l-am ridicat, ne zîmbea, era fericit, pe chip i se citea împăcarea, alb ca neaua părea un prunc fără de prihană…cinile, poruncile și înțelesurile comune cărora credincioșii li se supun, iar deose

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!