Barbaria imparabilă

Romulus Dan BUSNEA

în centrul gîndirii și al simțămintelor noastre a stat, în ultima vreme, învierea lui Hristos. Cu ocazia fiecărei sărbători de Paști se spune: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina învierii și bucurați-vă zicînd, luminați să-L auzim cîntîndu-I cîntare de biruință”. Zilele care au precedat momentul învierii Domnului ar fi trebuit să fie pentru toți un prilej prin care omul să ajungă să se încredințeze despre minunata înviere, să-și curețe simțirile pentru a se putea face, în final, receptiv pentru învierea cea mai presus de lume.
învierea Domnului nu este ceva separat de noi, ci este în primul rînd ceva care trebuia să se întîmple și în noi. Viața unui creștin adevărat, a unui creștin botezat și adînc trăitor al Evangheliei este în sine o viață în înviere.Ne-am putut da seama și am putut simți în adîncul sufletelor noastre că am înviat împreună cu Domnul Hristos, că suntem fiii învierii și avem în față înălțarea spre cele spuse de Domnul. Așa cum bine remarca un înalt prelat ortodox -„ca să ajungem la momentul culminant al ânălțării, trebuie mai întîi să ne înălțăm peste lumea aceasta, să ne înălțăm peste păcatele noastre și să nu mai admitem în viața noastră nici un fel de lucru rău. Doar atunci cînd vom fi înălțați peste păcate și înălțați peste virtuți, vom putea ajunge și la ânălțarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Ortodoxia nu este atît cu tragismul suferinței Mîntuitorului, ci este cu bucuria învierii. Cînd avem bucuria învierii suntem în miezul Ortodoxiei”.
Din păcate, moralitatea vieții noastre cotidiene înlătură, de cele mai multe ori, momentele de excepție ale învierii și ne aruncă într-o lume construită parcă doar pe un sistem de norme exterioare. Interiorul nostru, sufletul, este de cele mai multe ori abandonat unei lumi care se vrea mult prea modernă și fără o educație sentimentală în sfera individuală. Nu știu dacă mulți dintre noi au reușit, în toată această perioadă, să-și regăsească liniștea interioară, să înceteze să mai aibă motive de supărare fără nici un sens și să-și găsească mereu pe altcineva pe care să-i judece. Săptămîna Mare ne-a oferit prilejul de a ne face un proces al conștiinței, o totalizare a faptelor bune pe care le-am făcut sau pe care doar le-am avut în plan să le facem. Puține din toate acestea par a se fi realizat. Am asistat la tot felul de secvențe care, parcă, nu au avut nici o legătură cu momentul special al învierii Domnului. Prea multă distracție, dusă la paroxism, ba chiar și o escaladare a violenței stradale datorată unui meci de fotbal prost programat, sînt fapte la care a contribuit din plin și mass-media de la noi, care nici în aceste zile nu a fost interesată decît de creșterea ratingului. Trăim, parcă, într-o lume a deșertăciunilor, în care credința, onoarea, demnitatea, onestitatea și curajul par a fi închise într-un sipet ferecat, iar singurul lucru normal pare a fi goana nebună după putere și bani. Era de așteptat ca într-o astfel de lume, în care valorile sunt răsturnate și amestecate, ca omul să-și piardă simțul, valoarea și educația iubirii de Dumnezeu și de semeni, pe care le desconsideră în detrimentul acceptării unor noi experiențe care exaltă mîndria, egoismul și idolatria omului. Asistăm, astăzi, la împlinirea unui vis revoluționar care i-a determinat pe oameni să dea naștere la o nouă ordine guvernată prin anarhie și populată de supraoameni. Aceasta este, de fapt, drama istoriei moderne, este visul apocaliptic în care apare o stranie inversare a speranței creștine în împărăția cerurilor. Și asta pentru că într-o lume care se află pe marginea abisului, într-un echilibru instabil, unde orice adevăr și noblețe par să fi dispărut, cei bine intenționați, dar ușori naivi, sunt tentați să caute certitudinea la personalități marcante care populează peisajul intelectual modern. Pe bună dreptate, cineva se întreba: ce fel de pace poate cunoaște o umanitate educată atîta vreme cu lecțiile violenței? Răspunsul ar fi trebuit să îl dea parcurgerea unei vieți creștine, în care să existe o armonie între mijloace și scopuri. Prin rugăciune și printr-o viață cucernică, dar și prin Sfintele Taine ale Bisericii, orice creștin ar trebui să se schimbe prin harul lui Dumnezeu pentru a deveni tot mai mult asemenea Domnului său și pentru a participa tot mai deplin la âmpărăția pe care acesta a pregătit-o celor care doresc să îl urmeze cu adevărat. Numai că spectacolul la care asistăm zilnic – în politică, în viața comunitară, în aria culturală și mediatică – indică destul de clar diminuarea drastică a impactului de care mesajul creștin obișnuia să se bucure. Așa cum un filosof al religiei relata în scrierile sale:”Sigur că e trist – și nu doar pentru creștinii practicanți sau pentru cunoscătorii bogățiilor teologice ale Răsăritului, ci și pentru oricare dintre noi, devreme ce mai puțin creștinism viu echivalează cu mai multă barbarie imparabilă. Este o uriașă fisură în centrul acestei națiuni (române, desigur) pe care slavitatea, agravată prin turcocrație și dictatură bolșevică, a transformat-o într-un soi de ființă deplasată. Un fel de masă umană care pendulează patetic între un stat afectat de propria secularizare și slăbirea conceptului de națiune”.
Dar să numai păcătuim, gîndind și în aceste zile cu păcat. Deși trăim vremuri tulburi, numai iubirea lui Dumnezeu ne va putea da nouă, oamenilor, starea de pace, de fericire interioară, de sănătate a trupului și spiritului. Cei care se vor vrea ai Domnului se vor recunoaște ușor după roadele pe care le vor aduce: răbdare, smerenie, ascultare, pace, bucurie, iubire și iertare – roade care în același timp pregătesc pentru împărtășirea deplină din âmpărăție.
Iubirea lui Dumnezeu față de noi a mers pînă la capăt și Mîntuitorul a fost crucificat. Spre a învia, spre a ne arăta că există și ceea ce nu putem avea niciodată, aici. A mărturisi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi învierea Sa. A mărturisi învierea Sa înseamnă și a ne mărturisi pe noi înșine, care în cele mai înălțătoare momente care ne sunt hărăzite nu suntem altceva decît sperață. Speranță a vieții și a iubirii. Pentru că așa cum spunea Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Hristos a iubit răstignirea pentru că prin Patima Sa a realizat restaurarea omului, înnoirea lui. Iată, așadar, o însușire a lui Dumnezeu, pe care ziua învierii ne-o pune la suflet: Dorința Mîntuitorului Hristos de a fi cu noi, dorința Sa de a ne face părtași bogăției vieții Sale”.a noi, care nici în aceste zile nu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!