Varietăți critice

„Anii de ucenicie”

Constantin CĂLIN

Relectura, din cînd în cînd, a confesiunilor cu acest titlu ale lui Mihail Sadoveanu e folositoare, îndeosebi celor tineri, întrucît oferă un model de formare integrală. Scriitorul însuși relevă aci că preocupările și pasiunile sale „au fost totdeauna totale”.
Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) era, prin genitorii săi, o combinație de caractere regionale și sociale diferite: tatăl – fiu de pribegi olteni stabiliți la Iași după răscoala din 1821; mama – „țărancă de pe malul Moldovei, de la Verșeni”. De la cel dintîi a luat – cum se zice – deprinderea de a fi integru și demn; de la cea din urmă – gravitatea și umorul. Tatăl, „un boiernaș voltairian și sceptic”, l-a stimulat să devină „cărturar”; mama, ființă sensibilă și plină de înțelegere, i-a înlesnit apropierea de spiritualitatea țărănească. Un „învățător bun” l-a învățat apoi „punctuația” și „alte lucruri bune”. în gimnaziu, doi profesori – unul de română, altul de franceză – îi predau cunoștințe temeinice, îi orientează lecturile și-i fac critica primelor încercări literare, iar în liceu un alt profesor, vechi junimist, îl familiarizează cu „chestii la ordinea zilei”. Fire neastîmpărată, copilul și, ulterior, adolescentul, crește în deplină libertate, cunoscînd de timpuriu, în drumeții și hoinăreli, natura, „țara vie”. Locurile sale de joacă sînt huceagurile și dumbrăvile, bălțile și iazurile, unde încorporează „aer și lumină” și, nu o dată, observă „fapte extraordinare”. Lucru remarcabil, în ciuda preferințelor pentru „zburdălnicii” și alte „fapte mărețe” (scăldatul „la opust”, înotatul „pînă la plăvii”, scufundatul „cu capul în jos” pentru a scoate scoici, vînătoarea, pescuitul, mersul „la mănăstiri și la munte”), tînărul Sadoveanu are și „o aprigă rîvnă intelectuală”. Lecturile sale sînt întinse și variate. începe cu Creangă („Ursul pîcîlit de vulpe”), Nedea (N.D.) Popescu („Bujor”, „Ghiță Cătănuță”), Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Andre Theuriet („Les contes tendres”). Ceva mai încolo „alternează” pe Zola cu Dickens, pe Turgheniev și Gogol cu Alphonse Daudet, pe Victor Hugo și Balzac cu Flaubert, pe Sienkiewicz cu Ibsen și Maksim Gorki. Gustă, de asemenea, pe Maupassant, dar îi respinge,
acuzîndu-i de „literaturism”, pe frații Edmond și Jules de Goncourt, din romanele cărora citise „Germinie Lacerteux”. Pe lista autorilor favoriți figurează, bineînțeles, Alexandre Dumas („Contele de Monte-Cristo”). Dintre scriitorii autohtoni, pe care, odată cu înaintarea prin ani, îi adîncește tot mai mult, Eminescu îi este „la îndemînă pururi”. âi are, apoi, „în cinste” pe Delavrancea, Vlahuță și Caragiale. âl interesează literatura curentă, inclusiv cea tipărită în periodice.
Făcută în trepte, complexă, formația sau, în termenii săi, „ucenicia” lui Sadoveanu are, așadar, la bază contactele cu natura, cu oamenii, cu cărțile. în prima pagină a volumului la care mă refer, autorul amintește că „bunul și neuitatul (său) prieten Ibrăileanu”, în fața prodigioaselor sale descrieri de natură, își exprima adesea uimirea spunînd: „Nu înțeleg de unde le mai scoate…”. Le scotea, firește, din vastul depozit de observații și impresii pe care le acumulase încă din vremea copilăriei și adolescenței. Sadoveanu a știut, ca nimeni altul, să se slujească în munca sa de toate elementele personalității și de toate împrejurările vieții sale. Bărbat înalt, masiv, blînd, inspiră interlocutorilor săi încrederea de a i se confesa; taciturn – știe să asculte îndelungat; molcom în mișcări – observă cu răbdare oameni și vietăți; lipsit de înclinații speculative, are în schimb o memorie încăpătoare și fidelă. Un lucru trebuie subliniat: în ciuda aparențelor, inițierile, înțelesurile adînci ale fenomenelor, cunoștințele le-a dobîndit în timp și cu destule eforturi. Merită, cred, să fie reținută declarația sa că s-a maturizat ideologic și artistic urmînd cu neabătută consecvență un drum anevoios, că, „încet și penibil”, a „cunoscut natura, viața și oamenii, printr-o lucrare proprie și nemijlocită”.
Odată cu cristalizarea unei conștiințe artistice se precizează și părerile sale despre literatură. La douăzeci de ani, Sadoveanu își dă seama de inconsistența unora din compunerile sale anterioare, mai exact a acelora pe teme de împrumut. „Să vezi – mărturisește el unui prieten – începusem o tragedie antică, după subiectul lui Sofocle (ori al lui Aischil) «Hecabe», și o făcusem jumătate, în versuri bineînțeles. Cînd o citeam, Ionescu plîngea. într-o noapte ce-mi vine mie? «Măi, zic, ce-mi pasă mie de Hecabe și de durerile ei, cînd sînt oameni care trăiesc și care sînt mai chinuiți și mai necăjiți? De ce să nu scriu despre durerile lor?»”. „S-a sculat – relatează el mai departe -, a rupt în două jumătatea de tragedie transcrisă și a dat bucățile pe foc. Apoi în ziua următoare, eliberat parcă de povara unei prejudecăți, s-a apucat să lucreze la nuvela despre «nenorocitul» de Ion Ursu”. Gestul, neîndoielnic real, are întrînsul și ceva simbolic: ruptura cu literatura de dinaintea sa, pe care – surprinzător – o judecă aspru, prin prisma conformității ei cu ideea de specific național. Sadoveanu regreta că precursorii săi au pierdut legătura cu o carte „în totul originală și națională”, „Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon, care, după părerea sa, întrupa „spiritul unei jumătăți de veac – a unui veac chiar”. Trecînd în revistă literatura ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, el face o selecție mult mai severă decît o fac de regulă istoricii literari, reținînd doar o parte din teatrul lui Caragiale, „Făclia de Paști”, „între vis și viață” de Delavrancea etc. „Sînt scrieri de mare valoare artistică, sînt scriitori mari, au scris – dar influența străină i-a pierdut”. Critica sa are în vedere limba operelor celor citați, limba care – credea el – era „chestia cea mai de seamă”, adică prioritară, în literatura noastră la începutul secolului XX. „Unii au vorbit întrucîtva românește, dar toți în ceea ce au scris n-au fost români. Eroilor lor puteai să le zici Gheorghe, puteai să le zici Marcel – nu-i așa?, mare deosebire nu-i. Eroii lor, în ceea ce simțeau, în port și în grai, nu erau români și pace bună”. Promoțiile de scriitori care au urmat, mai puțin talentați și adepți ai unei literaturi teziste, au scris „în bobote”, într-o limbă pe care nu ezită să o numească „păsărească”. „în general – conchide el -, pînă acum limba a fost limba străină, a gazetăriei și caracterul lucrării n-a fost național. De aici iese că la noi chestia cea mare e întăi limba și apoi caracterul lucrării, nu-i așa? Limba, fără doar și poate, trebuie să fie limba poporului și caracterul lucrării, fără îndoială, trebuie să fie caracterul poporului. E foarte simplu”. Chestiunile erau, însă, dimpotrivă, destul de complicate, dovadă revenirile asupra lor.dice.
Făcută în trepte, complexă, formația sau, în terme

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!