Valori de patrimoniu

Simbioza creatoare

Corneliu CRISTEA

Din adînc de vremuri, cronicarii – primii noștri oameni de cultură care au simțit trebuința încadrării românilor în umanism, în operele lor – adevărate cetăți de apărare spirituală din calea neprietenilor de tot felul – au tratat un timp mai îndepărtat sau mai apropiat lor, cu scop imediat sau mai amînat, dar de fapt trasau jaloanele mersului nostru înainte. Galeria celor care continuă să ne uimească prin acumularea lăsată îl are în frunte pe cel mai însemnat moldovean în domeniu – cronicarul, istoriograful și poetul Miron Costin -, erudit cu numeroase preocupări în mod simultan, creator de opere originale prin metode cu totul noi, care în „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” a arătat lumii latinitatea noastră, izvorul comun al tuturor românilor („A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere… biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor și seminție sânt locuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești… că toți un neam și o dată descălecați sânt…”). Orice zicere putîntu-i fi luată ca citat sau maximă, pledînd pentru durabil și autentic, înaintemergătorul tuturor spiritelor luminate din timpul său așeza la temelia acestora studiul, adică funcția instructiv-educativă a lecturii, povățuindu-ne că „nu iaste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decât cetitul cărților”. Avem convingerea că dacă în acea vreme exista internetul, acesta n-ar fi scăpat spiritului său observativ scăpărător și ar fi avut despre această născocire omenească aceleași elogioase păreri; însă, nu-i așa, bietul om e sub vremuri, și nu invers…!
Dimensiunea istorică a nației, spiritul cărturăresc și descoperitor al probelor existenței noastre în istorie a trecut în mod intim și viguros în generația discipolilor, marilor noștri istorici făuritori de marea cartă a identității noastre, nu puțini la număr, care în forme proprii au slujit știința aleasă dovedind – prin izvoare nescrise și scrise, autohtone și străine -, condiția de popor cu o origine latină, dar prin poziția geografică, la marginea latinității. Faptul ne-a creat o istorie complexă nu numai prin rezistența față de invaziile populațiilor năvălitoare, ci și prin acea misiune istorică de a opri oștile otomane care amenințau occidentul creștin, situație ce ne-a scos din circuitul cultural al țărilor apusene, așa explicîndu-se și întîrzierea cu care am intrat în curentul de idei al umanismului cu munca de probare a latinității, unității și continuității poporului român pe acest pămînt, dreptul istoric al existenței noastre ce părea amenințat de golul multor secole de istorie scrisă, dar completat de plinul tot atîtora de zăcămînt al culturii populare. Formarea și continuitatea lui pe aceste tărîmuri, rezistența în mileniul migrațiilor și capacitatea de a renaște arată persistența unui filon robust al însușirii de a-și afirma unitatea și de a și-o păstra. Rezultanta unei simbioze creatoare, urmași ai neînfricaților daci și ai Romei, românii au dovedit hotărîrea de a trăi liberi și nimeni nu le-a dăruit lor formațiunile prestatale, statale, țările lor și statele neatîrnate. Lupta lor a atins dimensiuni europene sub conducători viteji care, peste un stadiu, exponenți ai poporului lor, au devenit apărători ai libertății popoarelor din centrul și occidentul Europei. Figuri eroice de conducători s-au ivit din trebuințele adînci la care se ajunsese, mai ales gloriosul Mihai Vodă Viteazul, care a reușit pe calea armelor să strîngă la un loc, sub sceptrul său, aproape întreaga Dacie Traiană, biruința fiind temporară, dar experiența și forța ei de simbol avînd valoarea momentului de referință în realizarea pas cu pas a statului modern român.
Secolele de suzeranitate turcească, sistemul administrativ al cîte unui imperiu vecin mult mai abuziv decît al celorlalte două, toate trei rivale între ele, au solicitat din plin eforturile de unire ale românilor, care trebuie înțelese ca împletire între treburile lor interne și cele ale marilor puteri. între anii 1866 – 1880 românii și-au rezolvat singuri problemele majore de stat, un mare rol avînd elitele românești și jertfele armatei române în războiul de independență – obiectiv de primă mărime cel puțin în proprii lor ochi și care a pus temelia României Mari prin aducerea la trupul țării a unor părți aflate mult timp sub presiunea plăcilor tectonice ale stăpînirilor străine; deși recunoașterea ei s-a făcut tîrziu, noi neparticipînd la discuții pe motiv că sîntem doar autonomi și fără drept la deliberări internaționale, ne-am îmbogățit istoria veșnicindu-ne cu nume precum Calafat, Rahova, Vidin, Grivița, Plevna, Constantin Ene, George Șonțu, Nicolae Valter Mărăcineanu, Dimitrie Bușilă, Andrei Lupu, Ilieș Tulbure, Ion Măgureanu, Nicolae Axinte, Nicolae Bârsan etc. (Va urma).ești… că toți un neam și o dată descălecați sânt…”). Orice zicere putîntu-i fi luată c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!