Quo vadis?

Etică și afaceri

• provocarea unui interviu

în ziarul „Cotidianul”, ediția din 2 mai a.c., am descoperit o provocare esențială, specifică societății românești de astăzi. Mă refer la amplul interviu pe care Dinu Patriciu îl oferă jurnalistei Corina Drăgotescu. Deși am citit cu atenție textul, nu mi-am dat seama dacă dialogul celor doi a fost rezultatul inițiativei omului de afaceri ori a ziaristei. Am priceput însă că „libertarianul” era stăpînit de dorința de a-și salva națiunea, ba chiar societatea la nivel global, că era mînat de convingerea că are o soluție politico-juridică magică, accesibilă doar cîtorva inițiați. în selecția pe care sînt nevoit să o fac iau ca punct de plecare următoarea declarație a omului de afaceri: „Sînt mîndru de tot ce am făcut în această țară. Nu am să-mi reproșez nimic”. Desigur că nu m-aș grăbi să comentez o asemenea afirmație, chiar dacă ar fi făcută de un înger. Am o experiență care nu-mi mai îngăduie să cred că este posibilă o ființă neprihănită în lumea noastră pămînteană. De aceea, las cititorilor bucuria de a judeca o asemenea atitudine, menită să impresioneze, poate chiar să-i înfricoșeze pe toți cei care sînt slabi, săraci și nepricepuți. Tot ca pretext iau și doctrina lui Patriciu privind modelul justiției private – „mai avansat chiar decît modelul american”, în care judecătorul să fie liber-profesionist. La întrebarea „Ce înseamnă justiție privată?”, politicianul răspunde: „Judecători aleși, care sînt plătiți nu de către stat, ci din veniturile rezultate din ceea ce judecă”. Se subînțelege că nu comentez nici această idee, chiar dacă știu bine că „intrăm în lumea globalizată care va avea cu totul altă înfățișare decît cea de astăzi”, întrucât ar trebui să evoc toată istoria gîndirii și practicii politice privind problematica statului în societate. Poziția lui Patriciu mi se pare atît de derutantă, încît prefer să o tratez cu seriozitate. Refuz să speculez și în legătură cu momentul ales de afaceristul-politician pentru a-și exprima punctul de vedere, deși exclud rolul întîmplării.
Ceea ce încerc să fac, deocamdată, este să verific legitimitatea morală a unor astfel de declarații venite din partea unui cunoscut om de afaceri. Pentru că, înclin să cred, nu este vorba despre o lipsă de cultură, ci despre o strategie premeditată de comunicare cu opinia publică. Se știe de cînd lumea că toți oamenii sînt mînați de interese mai mult sau mai puțin transparente. Și cu cît oamenii sînt mai puternici au impresia că interesele lor sînt mai justificate. De aceea, manierele de a sluji interesele diferă, în primul rînd, în funcție de poziția economică. în această situație vreau să aflu, încă o dată, ce spun unii specialiști despre relația dintre etică și afaceri. Pentru că, în general vorbind, dacă în fața legii atitudinea oamenilor de afaceri este sfidătoare, înseamnă că morala este călcată în picioare. Altfel spus, pentru ameliorarea unei asemenea situații trebuie pornit de la morală și educație.
Am la îndemînă un tratat intitulat „Etica afacerilor”, volum de peste 600 de pagini, semnat de Dan Crăciun, Vasile Morar și Vasile Macoviciuc, la Editura „Paideia”, București, 2005, în „colecția cărților de referință”. Dar înainte de a deschide cartea mai fac mențiunea că disciplina „etica afacerilor” se bucură astăzi de o mare atenție, nu numai în țara noastră. Ciudat este faptul că deși dezbaterile privind necesitatea respectării unor reguli de minimă moralitate în relațiile de afaceri cîștigă teren, cazurile de corupție nu par să se rărească. încercînd să afle ce este etica în afaceri, Vasile Morar, după ce consultă o serie de autori străini, ajunge la constatarea că „marea majoritate a celor ce scriu despre acest domeniu nu se ostenesc să formuleze o definiție explicită a eticii în afaceri, ci presupun că sensul intuitiv al expresiei ca atare este suficient de limpede pentru a nu mai avea nevoie de precizări pedant academice”. Și, nemulțumit de această situație, autorul continuă, dar fără șansa de spune mai mult: „Observăm cu ușurință că «etica în afaceri» este o expresie compusă, al cărei sens poate fi inteligibil numai în măsura în care cititorul neavizat știe ce înseamnă cuvintele «etică» și «afaceri». Cu această condiție este ușor de înțeles că, în rînd cu etica medicală, etica juridică sau bioetica, «business ethics» este o teorie etică aplicată, în care conceptele și metodele eticii, ca teorie generală, sunt utilizate în abordarea problemelor morale specifice unui anumit domeniu de activitate, precum medicina, justiția sau afacerile”. Va trebui deci, cel puțin pentru moment, să mă mulțumesc doar cu aceste aproximări.
Neconvingătoare sînt și remarcile pe care le fac Dan Crăciun și Vasile Morar pentru a arăta de ce este importantă astăzi etica în afaceri. Ei cred că schimbările rapide impuse de globalizare, respectiv reducerea rolului statului, modificarea structurilor corporațiilor, modificarea naturii afacerilor, creșterea speranțelor și așteptărilor constituie temeiuri suficiente care impun mărirea importanței acordate eticii în afaceri. Astfel, deși sînt convinși că în România nu se întîmplă așa ceva, ei scriu că astăzi „Nu e suficient ca investitorii să ofere pe piață produse de tot mai bună calitate, mai sigure și mai accesibile pentru consumatori sau ca aceștia să asigure condiții de lucru tot mai bune pentru salariați, ci și să salveze speciile biologice în pericol de extincție, să protejeze monumentele istorice, să susțină sistemul de sănătate ori să se implice în eradicarea sărăciei pe întreaga planetă”. în dezbaterea privind condiția eticii în afaceri se fac referiri și la efectele mijloacelor „mass-media”. Astfel, Dan Crăciun constată că „în mod tipic, omul de afaceri ca personaj mediatic este mai degrabă un manipulator mârșav, cinic, insensibil, ahtiat după bani și putere, lipsit de orice scrupule”. Desigur că este o observație pertinentă, însă nu trebuie generalizată. Ideea este că goana presei după evenimentele scandaloase din mediul de afaceri, pe lîngă efectul pozitiv aduce și deservicii eticii în afaceri. Eu cred mai degrabă că pentru români, deocamdată, etica în afaceri este doar o poveste foarte puțin credibilă, care nu a fost scrisă de presă și care nu va putea suplini justiția publică nici peste zece generații. De aceea voi continua să meditez cu seriozitate la mobilul interviului la care m-am referit. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!