Șapte banane pentru șapte nepoți

Eugen VERMAN

… Omul spune că-i dinTescani. ” Ați auzit de Tescani…, nu se poate să nu fi auzit! Acolo e conacul unde a trăit și George Enescu, acu’ e muzeu… De-acolo, din Tescani, sînt ” – ține el să precizeze locul, adăugînd amănuntele cu Enescu și Muzeul. Omul e de statură mijlocie, e solid, dar nu gras, și așa, îmbrăcat cu haine de lucru, ți se recomandă imediat că lucrează în construcții. Se vede după haine, adică. Și așa și este, muncește aici, în oraș, pe un șantier de construcție a unui bloc de apartamente, iar acum, fiind vineri după-amiază, a trecut mai întîi pe la magazin să facă niște cumpărături. Așa face în fiecare vineri cînd pleacă la el acasă, la Tescani. Cumpără, deci, ce are de cumpărat, iar la urmă ia, de pe tejghea, „legătura” de cinci banane, întrebînd-o pe vînzătoare dacă mai are două. Vînzătoarea zîmbește, cum să nu, vă dau și o ladă, dacă doriți, omul zîmbește și el, nu, numai două banane, că am acasă șapte nepoți și le duc lor. S-au învățat să le aduc banane, nu vor altceva, bomboane sau ciocolată, banane vor, de fapt eu i-am obișnuit de la început, și tare le plac și eu sînt tare bucuros că le plac bananele!… Brusc își amintește că, de fapt, ciocolate, bomboane, drajeuri și alte de-astea le trimit, lunar, părinții lor, care muncesc în Italia. „Da’ mai mare necazul cu pachetele alea, că atunci cînd le aduc de la poștă, în loc să-i bucure copiii încep să plîngă, li-e tare dor de părinții lor! Cei mai mari chiar se tînguiesc și spun că mai bine să vină ei, tata și mama, că pe ei îi vor, nu dulciurile și hainele care se găsesc în pachete… Da, domnule, asta am ajuns cu ăștia tineri! Merg prin cele țări străine să muncească, să cîștige un ban mai mult, că la noi în țară mor de foame. Grei ani am ajuns”, conchide omul, cu năduf în glas. Și, după un moment:” Mai mult suferă copiii ăștia, de dorul părinților. Ei pot să le trimită toate bunătățile din lume, că tot nu pot fi înlocuiți. Asta ar trebui, ca aici, în țara noastră, să aibă tot omul de lucru, să poată cîștiga, cît de cît, omenește. Ai mei au noroc cu noi, adică cu mine și nevastă-mea, noi tare îi iubim, sînt sînge din sîngele nostru, abia aștept să-i văd…!”. Cînd spune asta, fața și ochii îi strălucesc, se vede că bucuria lui e mai mare decît a nepoțeilor lui, abia așteaptă să ajungă acasă, la el, la Tescani, să-i vadă ieșindu-i în cale, ciufuliți și zburdalnici și neastîmpărați, ne-ai adus banane, tataie, și el să scoată din geanta veche, ponosită și demodată, buchetul de banane și să împartă fiecăruia cîte una și să-i vadă, apoi, mîncîndu-le cu poftă… Bucuria asta o trăiește la fiecare sfîrșit de săptămînă și zîmbește la gîndul că peste nu prea mult timp va trebui să cumpere opt banane, că Ilinca, fata lui cea mai mică, măritată în toamnă, va naște cît de curînd… în ce-l privește, n-a mîncat niciodată o banană. De fapt, nici nu-l interesează, la o adică…nzătoarea zîmbește, cum să nu, vă dau și o ladă, dacă doriți, omul zîmbește și el, nu, n

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!