Moartea uscată

Eugen VERMAN

„Ferește-ne, Doamne, de secetă…!” Erau o rugă cuvintele astea. O rugă slobozită din sufletul muritorului de rînd, de către bunica mea dinspre mamă, Eufrosina. Ea era țărancă adevărată, muncea pămîntul cu sudoare, patimă și speranță, și pămîntul îi răsplătea cu hrana cea de toate zilele pe toți oamenii din satul acela care, pe vremea copilăriei mele, mi se părea atît de mare, cu ulițe largi și cu gospodării care, parcă, nu se mai sfîrșeau… Iar dincolo de acestea se întindeau, cît cuprindeam cu privirea, cîmpurile cu grîu și cu păpușoi și cu alte culturi, care se pierdeau în zarea zărilor… Mult mai tîrziu aveam să constat, cu uimire și durere, că satul era doar un cătun, casele erau mici și bicisnice, dar ochiul copilului prea-mărește locul și acesta-i adevărul-adevărat, dar amintirile sînt, pînă la urmă, marea noastră comoară de suflet. Bunica era scurtă de statură, dar voinică, avea brațele vînjoase și tot timpul arse de razele soarelui și, seara, cînd venea de la cîmp, se ruga în fața icoanei cu Maica Domnului și pruncul în brațe, Doamne, ferește-ne de secetă!… Era, din cîte îmi pot eu aminti acum, la vremea războiului, bunicul – agent sanitar, îngrijea răniții, iar tata, electrician, avea mult de treabă în spatele frontului. Bunica era „refugiul” nostru, mama și ea munceau, cît era ziulica de mare, la prășit și la animalele din gospodărie, iar noi, copiii, ne hîrjoneam, în neștiința noastră… Dar a venit seceta și chiar dacă războiul s-a terminat, ea a adus „moartea uscată”, cum tot bunica Eufrosina spunea și toți oamenii din sat spuneau, după care ne-am întors la oraș, unde era casa noastră, fără nimic la noi, că seceta a fost blestemul suprem… Aveam vreo zece ani și așa am ajuns să aflu ce înseamnă să n-ai ce mînca, foametea e lucrul cel mai rău – în afară de moarte – care se poate întîmpla unui om. Cîmpul nu a mai rodit nimic, era cîmpul cu grîul semănat din toamnă, pîrjolit, de parcă focul l-ar fi mistuit cu roade cu tot, era o tristețe de cimitir, nici păsările cerului nu mai cîntau… Au fost, așa, doi ani la rînd, seceta e ciuma dezlănțuită, e blestemul blestemelor, e moartea… în mahalaua noastră, prin ’48 -cînd s-a sfințit noua Biserică, am primit cîte un sfert de pîine neagră și, Doamne, ce bucurie mare ne-ai adus atunci… !
Și au venit alți ani, vremurile s-au primenit, a trecut timpul ca gîndul, pe la sate s-au produs transformări, n-am mai rămas fără pîine, ideea producțiilor agricole sigure și stabile a construit sisteme de irigații în toată țara românească, milioane de hectare erau asigurate cu apă. Dobrogea, Olteania, Banatul, Ardealul, Moldova, de fapt peste tot se construiseră astfel de sisteme care, la vreme de lipsă de ploaie, intrau imediat în funcțiune. Acum, cînd îmi amintesc toate astea, sîntem în luna mai a anului 2007, iar seceta se anunță ca un balaur feroce. După o iarnă care n-a fost iarnă, adică fără zăpadă, stearpă și necrezut de călduroasă, glia plînge după apă. Brăzdat de riduri adînci, pămîntul e însetat încă de acum. „Plouă în mai, avem mălai…”, dar, din nefericire, se pare că sacerdotalul adevăr trăit de români e dramatic pus sub semnul întrebării. Culturile din toamnă – grîul, mai cu seamă – au ajuns aproape fără viață și, din cîte am văzut la televizor, mulți fermieri din partea de sud a țărtii vor reînsămînța sute de mii de hectare. Aș fi fost liniștit dacă aș fi știut că sistemele acelea de irigații, pentru care tot românul a scos, într-un fel sau altul, bani din buzuna, ar fi fost valide, ar fi funcționat. Dar aflu, de la radio, că sistemele din Banat și Oltenia au fost distruse! Sistemele din Dobrogea, la fel! în Moldova, și nu numai, multe fîntâni au secat, pînza freatică scade dramatic. Ce vor face oamenii, ce vor face animalele fără apă…? De plante, ce să mai vorbim!… Eu însumi, ca ziarist, am scris despre cazurile incredibile de distrugeri din județul Bacău. De fapt, la sate totul a fost distrus. Nu numai sistemele de irigații. Un blestem ne paște – cel al distrugerii a tot ce am făcut cu truda noastră! La Berești, comuna Sascut, am asistat prin 1990 la „opera” de demolare, de către localnici, a nou-construitei brutării, fiecare lua acasă ce-i cădea în mînă, unul cîteva cărămizi, altul cîteva țigle de pe acoperiș, o babă, cu nepotul ei gîngav, duceau, răsuflînd din greu, ușa brutăriei, din metal, pentru a-i face nepotului casă… Era o furie de nedescris. La Tuta, comuna Tg. Trotuș, mai mulți săteni înarmați cu răngi, tîrnăcoape și alte astfel de unelte, au distrus noua stație de pompare a apei de pe malul rîului Trotuș. Acum, plîngem că nu mai avem sisteme de irigații. Eu cred că ne merităm soarta… Sînt voci, e adevărat, care spun că făcînd parte din marea familie a UE nu vom fi lăsați să murim de foame. Ca și cum ăia și-ar face pomană cu noi! Cînd mă gîndesc la faptul că sîntem, ca potențial agricol, a doua țară din Europa, după Franța, pur și simplu îmi e rușine de starea în care am ajuns prin „consens național”. Așa că, în ce mă privește, la fel ca bunica mea, Eufrosina Pătrașcu, născută în aprilie 1886 și moartă în noiembrie 1965, îmi îndrept privirile spre Cer și implor Divinitatea: Ferește-ne, Doamne, de secetă…! la prășit și la animalele din gospo

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!