La 13 ani de la spectacolul „Chirita & company”, pe care l-a pus in scena pentru Teatrul Municipal „Bacovia”, in 1997, regizorul Andrei Mihalache, director al Teatrului de Nord Satu Mare, a revenit in aceasta toamna in Bacau pentru a semna premiera „Napoleon era fata”, o comedioara adaptata de Sica Alexandrescu dupa o farsa americana de Margaret Mayo, care a deschis duminica seara stagiunea 2010 – 2011 a scenei teatrale bacauane. In interviul care urmeaza, fragment dintr-o discutie dinaintea premierei, regizorul Andrei Mihalache vorbeste despre felul in care criza financiara a provocat o criza a teatrului.
– Textul l-ati ales dumneavostra sau v-a fost propus?
– Mi s-a cerut o comedie, se pare ca e vremea comediilor desi ma gindesc cu tristete ca inainte de ’90 Teatrul era un virf de lance, era o arma, era mod de-a ne rafui, cit se putea atunci, cu realitatea. Lumea venea la teatru sa mai auda o sopirla, iar acum, cind sintem absolut liberi si am avea toate motivele din lume, nu punem nicio tragedie despre saracie, despre nedreptate, despre nimic, si cautam sa scoatem de la naftalina piese caldute, placute, pe ideea ca lumea este destul de amarita ca sa mai vina la teatru sa sufere. E adevar si in enuntul asta dar e pacat ca teatrul isi pierde tocmai in libertate dimensiunea critica si dimensiunea de a forma opinii. Ne-am imblinzit prea tare, ne-am domesticit.
– De ce credeti ca s-a intimplat asta?
– Pe de o parte pentru ca piesele comice, teatrul de divertisment e mai usor de vindut, pentru ca lumea vine sa rida, sa uite, e cam ca la telenovele, e un fel de drog, un semidrog. Uitarea e cel mai puternic drog pe care am vrea sa-l consumam, de fapt e o aminare.
– A confruntarii realitatii?
– Da, a confruntarii cu tot ce inseamna realitatea de azi. Si pentru ca ne e frica sa pierdem publicul, fara indoiala, chiar daca datoria noastra ar fi sa-l crestem, sa-l educam, sa-l ducem si in alte zone. Intrebati un contabil sef de teatru si va va spune ca e disperat – eu ma refer la contabila mea – ca in noua stagiune avem numai “din astea”, cu apasari, cu intrebari, si nu punem piese sa rida lumea, sa uite.
– Dar se poate face comedie si cu ironie, cu sarcasm, insa pentru asta ar trebui sa existe in primul rind text. Exista astfel de texte in care sa se poata regasi spectatorul contemporan?
– Nu, pentru ca si dramaturgia româneasca trece prin aceeasi criza. Se scriu ori texte bune dar pe subiecte care ocolesc realitatea româneasca, ma refer la dramaturgia de valoare, ca asa se scriu foarte multe texte, ori comedii destul de usoare, care nu tin pasul cu incarcatura momentului, a dezvoltarii acestei lumi care inseamna România post-revolutionara. Ce traim e in primul rind tragic, maximum grotesc.
– De ce nu sint astfel de texte? Nu exista condeiul sau e un fel de saturatie si scriitorii refuza sa retraisca aceasta realitate scriind?
– Din pacate au disparut marii comediografi care cred ca s-ar fi simtit foarte bine acum, Tudor Popescu, Teodor Mazilu. Maximul politic la care apelam este “O scrisoare pierduta”, a lui Caragiale. Asta arata pe de o parte cit de genial a fost sau mai curind cit de putin s-a dezvoltat societatea intr-o suta si ceva de ani, in sensul evolutiei umane. Avem absolut aceleasi defecte, daca nu mai mari. Probabil si pentru ca majoritatea dramaturgilor contemporani sint tineri si incearca si ei sa evadeze din realitatea imediata, atunci merg sepre parabola, spre altceva. Nu cred ca au disparut scriitorii satirici, cred ca inca nu s-a activat revolta prin satira, desi românul ride cam de orice si totul e luat in ris. (Laura HUIBAN)
Lasă un răspuns