Ascensiuni duhovnicești

Temeiul credinței și trăirii creștinești

• Sfînta Treime este Iubirea desăvîrșită (Ioan 10, 30) n Treimea – model teandric al Bisericii

Taina Prea Sfintei Treimi celei de-o ființă și mai presus de fire constituie temeiul credinței și trăirii noastre creștinești. Este sufletul viu al Bisericii, pe care o face să trăiască din viața trinitară, împărtășită harnic tuturor membrilor ei într-o nesfîrșită kenoză a iubirii, care înalță, desăvîrșește și îndumnezeiește. Biserica, percepută ca Trup al lui Hristos extins în umanitate prin Duhul Sfînt, în timp și spațiu, este mediul în care se află prezența și acționează direct Sfînta Treime. Comunitatea de iubire dintre membrii Bisericii își are izvorul nesecat în taina iubirii și vieții de comuniune mai presus de fire ce există în sînul Sfintei Treimi. Dogma Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica Ortodoxă „fundamentul imuabil al întregii gîndiri religioase, al întregii pietăți, al întregii vieți spirituale, al întregii experiențe”. Temeiul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin speculații sofiologice într-o realitate divină externă și deosebită de Persoanele Treimice, ci în însăși taina vieții comune a persoanelor divine. Acest temei îl înțelegem numai în sensul că relațiile trinitare divine sînt model al relațiilor dintre oameni în Biserică. De asemenea, în sensul că ele sînt o putere care produce și adîncește aceste relații. în viața Bisericii se reflectă viața Sfintei Treimi. Pentru că se iubesc între ele persoanele Sfintei Treimi, ele produc și între oameni o atmosferă de iubire. Dorind ca iubirea și unitatea din Biserică să fie identică cu cea din sînul Prea Sfintei Treimi, Mîntuitorul însuși, înainte de Patimi, se ruga Tatălui ceresc: „Părinte Sfinte, păzește-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi… Dar nu numai pe aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în mine, prin cuvîntul lor, ca toți să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. De aici rezultă că modul unirii sau al comuniunii între Tatăl și Fiul, sau între Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh este modelul după care trebuie să se realizeze uniunea între toți fiii lui Dumnezeu, după har.
Așadar, „Biserica, în calitatea ei de mediu de restaurare a oamenilor, în comuniunea de iubire cu Dumnezeu și întreolaltă nu poate avea alt izvor și un alt model decît Sfînta Treime. Cînd Iisus vorbește de unitatea Bisericii și se roagă pentru ea, El nu dă ca exemplu (pentru această unitate) nici Imperiul roman și nici Republica Elina, nici o altă formă de organizare politică sau socială, ci relațiile interpersonale din Sfînta Treime”. Sfînta Treime nu reprezintă numai un model care îi rămîne exterior Bisericii, oricît de desăvîrșit ar fi el, ci o realitate, sau mai bine zis realitatea sau existența perfectă, cu care ea trebuie să se unească, fără confuzie. Se citează astfel cuvintele lui Iisus: „omnes sint unum (ca toți să fie una)”, dar se trece cu vederea „cum”, modelul vieții trinitare: Precum Tu Părinte în Mine și Eu în Tine”.
Dar, ceea ce a făcut posibilă participarea concretă și eficientă a Bisericii la viața Sfintei Treimi a fost întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin întruparea Sa, Mîntuitorul Iisus Hristos a introdus natura umană în intimitatea cea mai profundă a Treimii și i-a dat putința participării veșnice la viața Treimică. Din acest motiv este Hristos Capul Bisericii și Biserica este Trupul Său (Efeseni I, 22). Prezentarea Bisericii ca Trup al lui Hristos nu înseamnă o ecleziologie opusă sau paralelă, vis-a-vis sau alături de imaginea trinitară a Bisericii. Persoanele umane care formează Trupul (tainic) al lui Hristos participă la viața treimică. „Biserica înțeleasă ca Trup al lui Hristos este plină de Duhul Sfînt și prin aceasta plină de viață treimică”. Astfel întruparea este Taina prin care Sfînta Treime intră în comuniune pentru totdeauna cu umanitatea, iar aceasta are loc în Iisus Hristos, Fiul și Cuvîntul Tatălui întrupat.
De aspectul trinitar al Bisericii se leagă în mod inseparabil aspectul hristologic. Propriu-zis, unul trimite la celălalt și amîndouă la aspectul pneumatologic, toate trei evidențiind aspectul de comuniune al Bisericii. în acest context putem constata, pe de o parte, că aspectul trinitar al eclesiologiei își are temeiul în aspectul hristologic, deoarece ” în Hristos se descoperă taina comuniunii trinitare”. Dorința Lui este ca Biserica să dobîndească chipul Sfintei Treimi. Biserica trăiește în Duhul Sfînt din Hristos. De aceea Hristos rămîne Capul Bisericii. Pe de altă parte, întrucît Hristos rămîne permanent Capul Bisericii, acesta se poate împărtăși continuu de Sfînta Treime ca model, putere și împlinire a vieții ei de comuniune. Exprimînd taina vieții de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi, Biserica este ea însăși o icoană a relațiilor treimice, continuînd în același timp lucrarea mîntuitoare a întemeietorului ei divin în lume, ca esență și finalitate a relației personale dintre Dumnezeu și om. „însă Biserica, în calitatea ei de icoană a Sfintei Treimi, nu se zidește ca o icoană paralelă sau independentă de Sfînta Treime, ci ca participare la viața treimică și ca strălucire (reflectare) în lume a acestei participări. Cînd cineva devine creștin sau membru al Bisericii, aceasta se face prin Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. A deveni creștin înseamnă a restabili sau a începe comuniunea cu Sfînta Treime. Precizăm, însă, că această restabilire îmtre om și Dumnezeu sau această trecere de la omul – creatura lui Dumnezeu, la creștinul – mădular al trupului tainic al lui Hristos – se face numai în Biserică prin taina Sfîntului Botez. Iar Cel care ne introduce în acestă stare sau relație cu Sfînta Treime este Duhul Sfînt sau Duhul lui Hristos. Astfel, viața creștină este viața în Hrisos sau în Duhul Sfînt. Și numai în Hristos prin Duhul Sfînt întîlnim și cunoaștem noi pe Tatăl. Prin urmare, viața în Hristos sau viața duhovnicească este mai întîi de toate participarea la viața treimică. în ceea ce privește modul în care cele trei Persoane divine intră în relație cu Biserica și Credincioșii, Sfinții Părinți afirmă că toate le face Tatăl prin Fiul, în Sfîntul Duh, într-o manieră în care Tatăl apare ca sursă a lucrării, Fiul ca viața și Duhul Sfînt ca putere care concretizează sau finalizează acțiunea: nici una din cele trei Persoane divine nu are o lucrare distinctă care să fie a Sa proprie, ci o viață și o lucrare unică și identică trece prin Toate Trei. în acest context, toate rugăciunile Bisericii încep cu invocarea Prea-Sfintei Treimi: „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh”, arătînd că nu se poate face nici o rugăciune cu un rezultat fără credința în Ea. De asemenea, toate rugăciunile sfîrșesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu mărturisirea puterii Ei ca temei al încrederii că ce s-a cerut în rugăciune se va putea împlini. în acest sfîrșit al rugăciunii se exprimă nădejdea în puterea Treimii de a împlini cele cerute și în voința Ei de a le împlini. „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămîntul meu este Duhul Sfînt, Treime Sfîntă, slavă Ție!”. (pr. prof. dr. Constantin LEONTE)e trece cu vederea „cum”, modelul vieții trinitare: Precum Tu Părinte în Mine și Eu în Tine”.
Dar, ceea ce a făcut posibi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!