Doi din Podu…

Eugen VERMAN

” …Alo…, domnu’ ! Aloo… ! ” în primul moment nu mi-am dat seama că eu sînt „domnu'”. Eram cu gîndurile mele cînd am realizat că eu eram cel interpelat, ca să zic așa. Am privit înapoi, peste umăr, da, erau doi oameni care mă strigau. Mă întorc. „Domnule, nu știți unde e Direcția Agricolă…? Avem mare nevoie să știm, să ajungem acolo, la domnul director… Sîntem tocmai din Podu Turcului…” Sigur, cum să nu știu, mi-am schimbat traseul, am mers cîțiva pașI împreună, pînă în dreptul statuii lui Ștefan cel Mare și Sfînt… Timp în care i-am întrebat cu ce probleme, da, veniseră în legătură cu pămîntul, dar și pentru a afla mai multe despre banii pe care-i pot primi ca fermieri… Unul din cei doi era în vîrstă, avea în jur de 80 de ani, îmbrăcat cu grijă, haine deschise, dar ieftine, cămașă și cravată. Avea fața prelungă, ridată, iar ochii, mici, cu ploape roșii, păreau, mai mult, închiși. Cu glasul lui, puțin subțire, el m-a întrebat de Direcția Agricolă. Celălalt, un ins rotofei, cu o flanelă de lînă, făcută în casă, deși era foarte cald, nebărbierit, brunet, era mult mai tînăr. Erau rude, din cîte am înțeles, iar problemele cu care veniseră erau „foarte urgente „. M-au întrebat unde lucrez, le-am zis că sînt pensioar, dar că am lucrat în presă… ” Ce păcat că nu mai lucrați… ! Ziarele ar trebui să scrie tot timpul despre hoți…, în țara asta-s numai hoți…Au furat totul… ” – izbucni cel bătrîn. ” Da, domnule, s-a furat cam totul… Să veniți la Podu…, hoți, domnule, hoți…!, sări și brunetul. ” Am schimbat vorba, mai ales că știu ce era prin Podu Turcului, inclusiv fabrică de ciorapi, dar și multe șI mari ferme agricole, știam că au dispărut cam toate, așa că am schimbat vorba : ” Dar inginerul Octavian Petroiaș, ce mai face… ? Dar frații Purcel… ? Dar Tudora Postăvaru, femeia aceea eroină, din Bălănești… ? ” Cei doi s-au mirat mult, cum, cunoașteți lumea de pe la noi, înseamnă că ați fost des la Podu, cam așa s-au întrecut în concluzii privitoare la mine. Le-am zis cît am bătut eu dealurile acelea, cîți oameni n-am cunoscut eu… De Tudora am discutat mai mult. E o țărancă ” adevărată „, din satul Bălănești, sat mic, așezat într-o groapă cum intri dinspre Adjudu Vechi, o cunosc bine, ba sîntem și oleacă de neamuri, că i-am cununat fata, pe Maria, am botezat și băiatul mai mare al Mariei, pe Andrei care, uite, zilele astea a devenit student, în București…, îl știu și pe Viliam, copilul mai mic al Tudorei și frate al Mariei, care s-a născut în anul cînd i-a murit tatăl, acum Viliam e ofițer la minister, la București, ce băiat bun… ! Și, tot așa. Da, au rămas oamenii, La Podu Turcului, unde, din păcate, gazetarii ajung destul de rar, marea și principala avere sînt oamenii locului, copiii și tinerii și maturii și babele și moșii, cu idealurile, cu aspirațiile, cu viața lor de început sau de sfîrșit… Și așa, întîlnirea cu cei doi din Podu mi-a reamintit un adevăr senin, peremptoriu – și acolo, în acele locuri îndepărtate de centrul județului Bacău, viața merge înainte…domnule, hoți…!, sări

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!