PROVERBE DE IERI, DE AZI…

„Tunuri, „Ungeri” și… „Prostia pedantă”

Calistrat COSTIN

• „în ziua de azi, cît apuci cu mîna, atîta e al tău”!… – chibzuia cu veacuri în urmă înțeleptul anonim (necăjitul om din popor – s-o spunem pe aia dreaptă!). Dar, preluînd zicala, „în ziua de azi” – adică în zilele noastre, veac XXI – ce-i „al tău”, se pune acut întrebarea! Că, mai nou, specialiștii în „apucare” – „apucătorii”… – utilizează nu doar „mîna” (instrument al micilor coțcari!) dar scule și arme cu mult mai perfecționate, între care temutul TUN; astfel s-au dat „tunuri” în toate ramurile înfloritoarei (!) noastre economii, încît „arborele” daco-românesc s-a cam vlăguit de putere și de roade, dar… – ce credeați! – mergeți voioși mai departe. E nevoie să reformulăm puțin proverbul, să-l adaptăm la „exigențele” vremurilor noi, deci: „în ziua de azi, cîte tunuri dai, cîte mînării ori inginerii financiare inginerești, atîta e al tău, baroane” (toate aceste operațiuni, însă, cu aprobare – vorba lui nenea Iancu – „de la poliție” și cu știrea, asentimentul generos al organelor de făcut curat („curat murdar”!) la locul de muncă…
• în veacul al nouăsprezecelea se spunea că: „judecătorul e ca osia la car; cum o ungi, cum nu mai scîrțîie”. Astăzi (început de mileniu trei) nemaiexistînd practic nici „care”, așadar nici „osiliile” de rigoare, delicata operație a „ungerii” se realizează cu alte mijloace, firește mai rafinate și substanțiale, ca totuși dumnealui judecătorul să nu se apuce de „scîrțîit” cînd ți-e lumea mai dragă, cum îl taie pe el capul… Și tot ăi vechi mai observaseră că „judecătorul e ca șarpele, niciodată nu umblă drept”! Ba, cumva pare că umblă, și iată cum: dacă nu ungi „osia” dracului, nenea „judele” te lovește cu sentința „drept” în moalele capului sfintei tale dreptăți, și astfel iese la lumină alt proverb: „adevărul umblă cu capul spart”! Iar faptul că „judecățile adeseori te duc la covrigi”, trebuie să ne învețe ca în loc de judecătorii și tribunale să cultivăm mai mult ” covrigăriile”, să aibă, nu-i așa, cîinii cu ce umbla în coadă ( covrigi, colaci, tot patiserie se cheamă…).
• Cu toate că n-ajungi nicăieri dacă-ți pui mintea cu prostul, unii optimiști mai speră să-i mai dumirească spre a sta în banca lor, că și-n materia de „prostie” se citează diferite grade, unii tolomaci fiind mai puțin bîte ori mai puțin tembeli decît alții din aceeași distinsă categorie… Noi însă, aici, avem în vedere „prostul absolut”, ăla care nu știe că-i prost și se crede de aceea deșteptul deștepților. George Topîrceanu, poetul atît de plin de spirit avea în vedere pe „prostul care se deghizează adesea în savant, în om de știință”! Ei bine, da, cu un tontolete ca ăsta, chiar n-ajungi nicăieri, ăsta-i „tufă de Veneția”, prost ca noaptea, prost-prost, prost-pedant! Și continua autorul „baladelor vesele și triste”: „Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai în…ordine științifică, papagalicește, întortocheat și grav”! Bine zis, poete, avem și noi, după mai bine de trei sferturi de veac din ăștia! Partea…proastă e că noi vorbim despre prostie ca să ne înțeleagă oamenii deștepți, întrucît prostovanii sunt condamnați de la natură să nu priceapă nimic, absolut nimic! Tristă lume, plină de umor…te”: „Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!