„ZI-I LUME ȘI TE MÂNTUIE!”

Cele „n” păcate capitale…

Calistrat COSTIN

Supusă greșelii cum e, de la natură, ființa umană (fără deosebire de sex, nație, culoare politică, educație, cultură etc.) cade lesne în PĂCAT! Dar ce-i „păcatul”? Specialiștii într-ale limbii (graiului, limbajului articulat, nu limbii în sos de vin ori alte „sosuri”) spun că păcatul înseamnă „călcarea unei legi”, abaterea de la normă (mai ales aia religioasă), faptă vinovată, eroarea, vina. Se vorbește de cele „zece porunci” care, dacă sînt încălcate, marchează tot atîtea „păcate”, netezind cu mare succes calea către iadul cel neadormit… Mă paște o anume neînțelegere: în literatura „de gen” se vorbește de „șapte păcate capitale” (trufia, invidia, avariția, desfrîul, lăcomia, mînia, lenea); păi dacă, e lucru stabilit, sunt „zece porunci”, de ce se contabilizează doar „șapte păcate” (și „capitale” și „mortale”)?! Apreciate de cuvioșii în sutană ca pricină a multor nelegiuiri, cele „șapte păcate” sunt cu mult mai multe, fie vorba între noi! Ia să vedem: ingratitudinea, bădărănia, minciuna, vulgaritatea, fățărnicia, josnicia, ticăloșia, abjecția, nemernicia, lăudăroșenia, hoția, beția, ehei, și cîte și mai cîte – aste nu-s, oameni buni, „păcate capitale”?! De unde rezultă că față cu vremurile biblice, cînd s-au promulgat cele „porunci”, umanitatea s-a perfecționat substanțial, rafinîndu-și mijloacele de exprimare și acțiune…
Revenind la „tabla” cu cele dintîi „dispoziții” date de Creatorul lumii, vom observa că „Domnul, Dunezeul nostru” și-a răcit gura de pomană cînd i-a dat acolo sus pe munte lui Moise „legămîntul” sacru! „Porunca” a fost „să nu furi”, dar buclucașul de „homo sapiens” fură pe ruptelea de mama focului; apoi cică „să nu ucizi, să nu preacurvești” (asta cu prea…curvia e nostimă de tot), „să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui”, „să nu poftești nevasta aproapelui tău, așișderea casa, ogorul, boul, nici măgarul, nici un alt lucru care este al lui și nu al tău”, dar… dar degeaba, el „fiul lui Dumnezeu”, omul, își face de cap și de ciolane, păcătuiește într-o veselie, încît pare că Bunul Dumnezeu, el însuși, și-a făcut mare… păcat cînd l-a creat pe „trestie gînditoare” după chipul și asemănarea Sa! Noroc însă că lumea și-a creat și ea (deh, autocritica!) instrumente și soluții de spălare a păcatelor, că nici s-o ținem tot într-o „păcătoșenie” nu se face, da, da, cineva trebuie să ajungă și în rai, să-i ție de urît Atotputernicului, că viața de apoi n-o fi numai așa, vorbă de clacă!… De mai vorbim uneori cu păcat, că ăsta-i omul, se cade a proceda ca faimosul rege David (marele iubăreț din Vechiul Testament) care a rostit în fața profetului Nathan celebra zicere „al het” ori, pe latinie, „peccavi”, adică „am păcătuit”, în semn de recunoaștere, salvîndu-ne astfel de la Gheenă! Că -înțelepciune grecoteie – „a păcătui, a greși este omenește, dar a stărui în greșeală e lucru drăcesc”! Dar… e-așa de multă păcătoșenie pe pămînt, se calcă fără nici un fel de jenă poruncile dintîi și legile cele de pe urmă, încît pare că, într-adevăr, mare păcat și-a procurat Cel de sus plăsmuind această atît de minunată creațiune! „Zi-i lume și te mîntuie” – vorba păcătosului de românaș care, totuși, speră să aibă cîndva parte de mîntuire…pe latinie, „peccavi”, adică „am păcătu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!