Cultura osanalelor

Ștefan RADU

înainte de 1989, aveam grijă să nu supăr un anumit individ și familia lui. âmi dau seama că era foarte simplu! Puteai să critici activiști, deputați, inși ajunși în diverse funcții doar împinși de partid (pînă și ăsta era doar unul!) fără să ai teamă că vei păți mare lucru (dacă documentai tema în mod profesional). Cîtă vreme nu atacai sistemul și – mai ales! – familia conducătoare, aveai toate șansele să fii respectat și chiar temut în rîndul protipendadei politice a acelor vremuri. Acum lucrurile s-au complicat: numai pe strada mea sînt vreo cinci-șase pițifelnici de care nu ar fi bine să mă leg. în municipiu cifra ar bate ordinul zecilor. în România? Habar n-am! Mă uit la televizor și văd nenumărați „oameni de afaceri cu mare succes” și „politicieni” de la Cuca-Măcăii care rezistă prin Parlament doar pentru că sînt rude cu cine trebuie și contribuie la campaniile cui trebuie… Orice parvenit al tranziției care a adunat bani din camătă sau furînd autoturisme prin Germania visează să ajungă cel puțin primar dacă nu senator! Cumpără ziare și posturi de radio și televiziune, se învîrte pe la baluri ale comunității unde aruncă „euroii” în stînga și-n dreapta (confundînd organizatorii cu maneliștii cărora le sînt lipite bancnotele pe frunte) și are impresia că toată lumea este în slujba lui. Astfel de inși știu ce filme trebuie finanțate, ce expoziții merită promovate, ce statui și-ar avea locul în tîrg… Presa este a lor, consiliile locale sînt ale lor, iar noi am rămas doar cu zilele pe care le trăim. Din cînd în cînd, se plictisesc de tot ce au și cer să devină cetățeni de onoare ai comunelor, orașelor sau județelor prin care au trecut. Devin chiar agresivi cînd nu li se recunosc „meritele”. Să te ferească Dumnezeu atunci cînd îndrăznești să ironizezi asemenea pitecantropi!…
Specia despre care am scris mai înainte nu este atît de periculoasă pe cît pare. Are un dușman absolut: timpul. După cîțiva ani de glorie, personajele dispar în neantul din care au venit (încătușați sau numai buni de balamuc). Mult mai surprinzătoare (și mai tristă…) este „boala osanalelor” de care suferă mulți intelectuali rătățciți în aceste vremuri. în ultimile săptămîni, mi-a fost dat – din păcate! – să asist la insistențele agresive ale unui poet trecător prin Bacău care, pe motiv că împlinește o vîrstă rotundă, a intervenit la toate forurile decizionale pentru a i se dedica pagini nesfîrșite în presă, eseuri lăcrămoase și lipsite de valoare culturală, mulțumiri peste timp din partea unor epigoni sunați la ceas de seară și îmboldiți să scrie „oda” de rigoare. Scriitorul în cauză este suficient de valoros pentru a putea fi și discret. însă nu poate! Pasămite nu înțelege că noblețea – sufletească, profesională sau materială – nu are de-a face cu gălăgia de mahala. I s-au acordat, pînă acum, toate titlurile și premiile posibile. La cererea lui, ce-i drept… De ce nu i se pare suficient? Oricum, timpul va păstra doar ce este cu adevărat valoros în biografia sa…
Nu pot să înțeleg ce-i mînă pe unii dintre cei mai valoroși oameni din jurul nostru să umble cu liste de semnături pentru a li se acorda titlul de cetățean de onoare? Am rămas uimit de eforturile pe care un amic le depunea pentru a da unei străzi nulele tatălui său (un profesionist care, cu discreție, a lăsat urme de neșters în memoria multor artiști). Sau cum să-mi explic insistența unui onorabil profesor de literatură, foarte priceput în a compila diverse texte, în a-i reclama pe la editori pe cronicarii care nu se grăbesc să scrie texte elogioase referitoare la producțiile sale scriitoricești? Am încercat să-i sugerez faptul că, uneori, este mai bine că un critic literar se abține în a-și spune cinstit părerea… Degeaba! Omul este convins (felicitări!) de geniul său creator și vrea să ne oblige să aderăm la părerile lui. Are nevoie de „osanaua” zilnică, de minciuna complezentă în care, patologic, a început să creadă.
Acesta este tipul de personaj pe care, din păcate, îl întîlnesc în mediul cultural, politic sau monden. De fiecare dată îmi vine să spun că era mult mai simplu înainte de 1989. Valoarea adevărată parcă nu ținea atît de mult de doza de tupeu a parvenitului… pe frunte) și are impresia că toată lumea este în slujba lui. Astfel de inși știu ce filme trebuie finanțate,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!