Utopia camioanelor lungi (II)

Ovidiu GENARU

După aproape doi ani de așteptare, hopa că vine și vestea că o delegație de franțuji deja s-a îmbarcat în mașini și-a pornit spre comuna noastră, pentru înfrățire. Tocmai cînd oamenii se lăsaseră pe tînjală și așezarea recăzuse în starea dinainte. Aoleu, și-a zis primarul îngrijorat, o să ne facem de rîs, și a declanșat o alarmă de gradul zero. La treabă, fraților! Avem musafiri din Occident, nu mai lăsați scroafele să umble brambura prin sat. Și smulgeți buruinile alea că-s cît gardul. S-a făcut un comitet special și fiecare membru a primit sarcini precise, altfel s-alege haosul. Buni și franțujii, au spus oamenii, deși bătrînii țărăniști ar fi preferat să vină americanii că-i așteptau din ’45, numai că este adevăr arhicunoscut că americanii n-au comune cu care să te înfrățești, comentau sătenii, mai deștepți, la bufet. Cum adică? Uite așa, n-au! Ceea ce la noi e o comună, la ei e o stație de benzină împrejurul căreia s-au aciuat cîteva vile și o piscină. Comitetul hotărîse ca măcar pe timpul vizitei înalților oaspeți, că nu dura mult, copiii să nu mai umble desculți prin praf, să aibă o batistă de șters nasul, să nu mai fie mînjiți la gură cu cireșe amare; bufetele să fie închise cu lacăte mari, la vedere, iar cei care aveau radiouri să le dea la maximum. S-au scris patru lozinci din care două în franceză, una la intrarea în sat și alta la primărie pentru ca delegații străini să se simtă ca acasă. Celelalte două au fost atîrnate la căminul așa-zis cultural, și la școală. Bă, să fie curățenie trăznet, s-a răstit primarul la comisie, să răbdăm curățenia măcar pe durata vizitei, după aia ne revenim la vechile obiceiuri, ce naiba, că n-o să murim dacă păstrăm satul curat trei – patru zile! Și toți sătenii s-au pus pe treabă. Cei mai leneși au fost ajutați de cei harnici, s-a făcut clacă. Au fost spălați pînă și porcii, s-au îndepărtat balegile uscate de pe uliți, s-au pus petice la hainele rupte, s-au vopsit atelajele primăriei. Entuziasmul era generat și de promisiunea autorităților locale că gospodărirea satului nu va fi permanentă. Să le demonstrăm europenilor că ne aflăm la înălțime; că nu trăim la coada vacii, așa cum mai cred unii clevetitori care ne vor răul. Și pentru ca primirea oaspeților să fie impresionantă, comitetul de organizare stabilit în finalul acestui act sărbătoresc unic o mare petrecere cîmpenească pe terenul de fotbal; să vină toată lumea, să încapă cu mic cu mare. Ar fi fost și o confirmare a renumitei ospitalități românești despre care se vorbește cu respect și admirație pe toate meridianele lumii. Sigur va fi o reușită, mai ales că nici franțujii nu vor veni cu mînă goală, se-nțelegea asta din ce scriau ziarele. Străinii aveau cu mult peste cît le trebuie și-i ajutau din toată inima pe cei jerpeliți. După mașinile mici prevăzute cu stegulețe, vor urma desigur cîteva camioane lungi, unul- două- trei, de ce nu și patru, cu rîvnitele ajutoare, poate și niște godaci care să înlocuiască cei patruzeci de porci ce urmau să fie sacrificați pentru masa finală, și vreo zece viței: s-au montat grătarele și s-au adus lemne uscate pentru cărbuni. Va fi ca-n Caana Galileii aprecia preotul. Tot ce era carne vie cu patru picioare, plus vreo două sute de găini se vor preface în fripturi. Fură contactați lăutariii din satele de primprejur iar fiecare sătean trebuia să-și aducă masa și scaunele de acasă. Și tacîmurile? Și. Fu pus la bătaie tot zaibărul din comună. Să nu vă prind că mîncați cu mîna! Utilizați furculița, fu recomandarea primarului. Și fără scandaluri, ca de obicei, trebuie să părem civilizați. Vestea ospățului se-ntinse ca fulgerul prin satele dimprejur și începură să se adune și calicii. Terenul de fotbal se umplu de mese frumos rînduite. Oamenii își tăiară cu zel porcii, vițeii și găinile pentru ospăț și vechea echipă de dansuri fu reactivată. Acasă, primarul repeta în fața oglinzii discursul de bun- venit scris de profesorul de franceză.

Franțujii veniră. Într-un camion scurt se aflau ajutoarele: culori pentru copii, caiete, jucării, un scaun de dentist, 18 Biblii, 4 mașini de cusut, praf de ouă, biscuiți, conserve de carne din rezervele expirate ale armatei, trei sticle de șampanie pentru oficiali și zece saci de ciment pentru viitorul monument al prieteniei româno- franceze. Îmbrățișări, strîngeri de mînă, discursuri, gură cască, eșarfe tricolore. Iar pentru că franțujii se cam grăbeau, în aceeași seară avu loc ospățul. Fumul grătarelor se ridică la cer de parcă ar fi venit ploaia. Franțujii mîncară puțin și pe la miezul nopții plecară, dar românii rămăseseră se benchetuiască și a doua zi pînă consumară tot, tot. A treia zi se adunară pe teren cîinii și făcură o curățenie lună. Nici un osicior, nici o ciozvîrtă, doar cioburi de pahare prin iarbă. Acum nu se mai auzea în sat nici un grohăit de porc.

În anul următor o delegație comunală întorsese vizita franțujilor. Fură ospătați cu sendvișuri și coca- cola și, evident, se cîntă Marseilleza. Pecetluită reciproc înfrățirea rămase moartă în acte pînă în ziua de astăzi. Toate astea mi-au fost relatate de fostul primar. Dom’ scriitor, mi-a spus, am fost niște proști. Dacă nu ne facem noi înșine cadouri, cu mînuța noastră, nu ni le face nimeni.