In 20 de ani dupa 1989 ar parea ca românii, ca natie, au ajuns la o concluzie in ceea ce priveste dorintele si realitatea la care se conecteaza. A fost destul timp sa inteleaga fiecare ca intre ceea ce-ti doresti si ceea ce poti obtine diferenta este data de puterea fiecaruia.
Dar, nu, in toti acesti ani, românii au dormit si au visat o imposibilitate sociala: ei sa primeasca lefuri cit mai mari, eventual pentru o munca tot mai putina, si, in schimb, statul sa le asigure tot felul de lucruri: pensii mari, indemnizatii, caldura gratis, etc.
Le tremura camesuta comentatorilor care pling pe umarul batrinei cu pensia de 3 lei. Este o tragedie, nu contesta nimeni; si 300 de lei si tot putin ar fi fost. Dar nimeni nu explica faptul ca statul nu poate fi obligat sa asigure pensii la toata lumea, ca exista un sistem al contributiilor sociale si, daca nu muncesti, deci nu-ti platesti contributia la fond, nu ai cum cere pensie.
De la Caragiale, cind conu’ Leonida ii tragea tare ca e obligatia statului sa dea lefuri si pensii la toata lumea, mentalitatea nu s-a schimbat prea mult. De fapt, nu s-a schimbat aproape de loc. Vrem sa dam statului cit mai putine taxe si impozite si, in acelasi timp, statul sa nea dea cit mai multe in schimb.
Lasă un răspuns