„Acum, medicii sînt mai individualiști, mai orgolioși, poate, mai dezamăgiți”

Cînd se apropie de ea doamna impunătoare, în halat alb, micuța se ghemuiește imediat la pieptul mamei. Dă să plîngă, dar glasul calm și vorba dulce ale doctoriței Cornelia Cojocaru îi înseninează brusc fața. Fetița, care are un pansament mare pe ochiul drept, nu numai că nu izbucnește în lacrimi, dar, culmea, intră în discuție cu medicul. Strategia i-a reușit acestuia. Furată de dialogul care s-a înfiripat între ea și doctor, micuța nici nu bagă de seamă că acesta îi desprinde pansamentul de pe ochi, se uită atent la el și dă din cap mulțumit. „Nu știu cum, dar reușesc de fiecare dată să-mi apropii copiii. âi obișnuiesc cu atmosfera, astfel că ei nu mai simt că au venit la medic. Caut să le intru pe sub piele, să le distrag atenția și le dispare imediat frica”, declară, oarecum încurcată. Dar nici pacienții mai în vîrstă nu se simt stingheri în preajma doctoriței. După numai cîteva minute de discuție cu ea, cei mai mulți încep să-i spună necazurile lor, fără nici o reținere. „Eu îl văd pe pacient ca pe un om cu o complexitate de probleme, și nu neapărat medicale. âmi place să vorbesc cu el, pentru că mult din succesul unei consultații medicale este dat de discuția cu bolnavul. Așa aflu că în spatele aparențelor, omul ascunde multe probleme, necazuri. Dacă privești dincolo de ochi, poți găsi și cheia bolii”, este crezul doctoriței Cojocaru. Și, într-adevăr, deși nu are timp nici să respire, pentru că zilnic își împarte viața între zecile de consultații acordate pacienților care se prezintă în Policlinica de Adulți, rezolvarea problemelor administrative ale acesteia și programul de la cabinetul privat, de pe strada Carpați, doctorița rămîne mereu aceeași persoană calmă, echilibrată, distinsă. Un fel de a fi care impune subalternilor respect și conștiinciozitate. Un om în halat alb care și-a cîștigat considerația colegilor de breaslă prin profesionalism. Așa am putea-o caracteriza succint pe doctorița Cornelia Cojocaru, medic primar oftalmolog, cu zeci de ani de muncă în această specialitate, dar care a dovedit de mai multe ori că are și remarcabile calități de manager. Ce stă în spatele acestor performanțe?

„Tînjesc după anii copilăriei, petrecuți la țară”

Nu se cade ca unei doamne să-i pui o asemenea întrebare, și totuși, îndrăznim: „Cînd și unde v-ați născut?”. Ne răspunde imediat, cu o sinceritate dezarmantă: „Nu-mi ascund niciodată vîrsta. Am 54 de ani. Și o spun la toți fără nici o ezitare”. Apoi începe să povestească: „M-am născut în septembrie 1951, din părinți învățători, la țară, în comuna Costișa, situată pe malul unei Bistrițe așa cum a fost ea odată, sălbatică, învolburată, cu plutași care veneau de sus. în fiecare vară, apa rupea capetele podului de piatră care făcea legătura între sate. Așa că noi, copiii, ne urcam cu ciobacul (tot un fel de plută) pentru a ajunge apoi pe partea de pod rămasă și de aici, tot cu pluta, pe celălalt mal. Toate aceste momente au avut pentru noi, copiii, un farmec deosebit”. Din păcate, copilăria i-a fost întristată de un nefericit eveniment. La vîrsta de numai nouă luni, și-a pierdut tatăl. Ulterior, mama s-a recăsătorit și a plecat la Bacău. Dar fetiței de atunci i-a plăcut atît de mult viața la țară, că a rămas în continuare aici, la bunici, care, și ei, erau învățători. A fost în grija lor pînă ce a trebuit să meargă la școală. Dar și după aceea, toate vacanțele și le-a petrecut tot la bunici. „Aș da orice din lume să mai retrăiesc acele momente, atît de mult mi-a plăcut viața acolo!”, exclamă, cu încîntare, dar și cu regret că acele vremuri minunate nu se mai întorc niciodată.

„Băsescu?Era un foarte bun camarad!”

Vrînd, nevrînd a trebuit să se mute în Bacău. A îmbrăcat uniforma de elev și a început clasa I la Școala nr. 2. în următorii ani de clasă primară a învățat la Școala nr. 18, iar din clasa a V-a și pînă într-a VIII-a a fost eleva Școlii nr. 5. într-o clasă devenită peste ani celebră pentru personalitățile pe care le-a dat, printre care una care acum ne conduce pe noi, toți românii. Ați ghicit! Este clasa în care a fost elev, timp de patru ani, președintele României, Traian Băsescu. Despre el, doctorița Cojocaru povestește că „era un foarte bun camarad. Un copil neastîmpărat, veșnic agitat. Nu era un tocilar. Se situa, totuși, peste opt, media clasei, pentru că era isteț, învăța lecția din timpul predării. în plus, știa să speculeze, să selecteze ce era important. Aveam drum comun la școală. El locuia la bloc, vizavi de Liceul Sanitar, iar eu, în imediata apropiere, pe strada paralelă. Pe traseu, pînă la școală și înapoi acasă, ni se alăturau și alți colegi. între noi se încingeau tot felul de discuții, bătăi cu zăpadă… Nu iniția el șotiile, dar unde era loc de o năzbîtie sau o glumă se prindea imediat în joc. Era totdeauna foarte vesel. Pe unii îi deranjează că rîde mereu, dar aceasta este firea lui”. în toți anii de gimnaziu, doctorița Cojocaru a fost șefă de clasă. Aceasta pentru că învăța foarte bine și avea și o statură impunătoare. La sfîrșitul clasei a VIII-a atinsese 1,72 m înălțime. „Purtam uniformă și cravată de pioner, astfel că văzîndu-mă cît de înaltă sînt, toată lumea se întreba de cîte ori am rămas repetentă”, spune, amuzată. în calitatea de șefă de clasă, un grup de colegi, printre care și Băsescu, a delegat-o să-i recite profesorului de limba rusă niște versuri compuse de ei la cîntecul „Serenada tinereții”, pe atunci, la modă, venit din Uniunea Sovietică.
„Eu n-am avut încotro și m-am executat. Dar cînd a auzit versurile, care nu erau prea măgulitoare la adresa lui, profesorul s-a mîniat rău. Am fost chemați toți la cancelarie și muștruluiți bine. Am vrut să ne răzbunăm pe chinul la care eram supuși, dar s-a întors împotriva noastră”. La sfîrșitul clasei a VIII-a, drumurile lor s-au despărțit. Doctorița a mers la Liceul „Vasile Alecsandri”, iar viitorul președinte, la Liceul „Lucrețiu Pătrășcanu”. „Nu ne-am mai întîlnit de atunci niciodată. Tîrziu, peste mulți ani, cred că era prin ’80, am citit în revista «Flacăra» că, fiind comandat de vas, a salvat împreună cu echipajul lui un alt vapor, de la naufragiu. Așa am aflat că a îmbrățișat această carieră”, mai spune doctorița Cojocaru. Și își mai amintește că a fost colegă de clasă și cu Mona de Freitas, mai întîi parteneră de afaceri și apoi soție a fostului deputat Gabriel Bivolaru.

A învățat vioara, a cîntat într-un grup de folclor

Dar soarta i-a hărăzit de-a lungul vieții să fie foarte aproape pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă și de alte personalități marcante, de data aceasta ale lumii artistice. De aceasta din urmă s-a legat încă din anii copilăriei. Pe ulițele din comuna Costișa, în fiecare an mergea cu uratul, cu „Capra” și cu „Jianul”. A jucat și teatru de păpuși. în Bacău, pînă în clasa a VIII-a, a urmat în paralel Liceul de muzică. A cîntat la vioară timp de opt ani. Și tot atîția ani a făcut sport aproape zilnic, de la ora 6.00 la 8.00. „Cînd am intrat la liceu, a fost o ușurare pentru mine. Am scăpat de antrenamentele de dimineață. Am început să studiez asiduu limbi străine, franceza și engleza, dar, suplimentar, am mai făcut și sport și vioara”. Și activitatea artistică nu s-a rezumat doar la acestea. A fost mulți ani într-un grup folcloric, condus de renumitul profesor de muzică Vrînceanu, și a mers în multe turnee cu acesta prin țară, alături de ansamblul „Plaiurile Bistriței”, pe vremea cînd dirijor era tatăl renumitei violoniste Silvia Marcovici, care s-a afirmat pe marile scene ale lumii.
Este pasionată de muzică și acum. „Nu am un gen preferat, dar îmi place foarte mult, în continuare, muzica populară autentică. Ascult la nesfîrșit Tudor Gheorghe, Maria Tănase, chiar și noaptea. Mă delectez în timpul liber și cu muzică aleasă, cultă, dar selectiv. Cît privește lectura, mai nou, citesc cărți de călătorie, poate pentru că nu am putut vizita locurile istorice, orașele culturale”, adaugă doctorița. Și se bucură la nebunie cînd are ocazia să danseze: vals, tangou, sîrbă, horă.

A terminat facultatea a doua

Dar totdeauna pe primul plan a fost învățătura. A fost mereu o elevă de nota 10. Rar lua cîte un nouă. în 1970, după terminarea liceului, a dat examen la Facultatea de Medicină din Iași și a reușit a doua pe listă, din prima încercare. „Examenul a fost foarte greu. Am susținut probe scrise și orale la anatomie, fizică și chimie, la care am luat 10. Am învățat după tratate de medicină împreună cu doctorița Zenovia Dumbravă, care este orelist. Nu am beneficiat de nici o oră de pregătire cu vreun profesor. în drum spre facultate, repetam amîndouă”, ne spune doctorița cu destul de multă reținere, pentru că nu îi place să se laude.
Dar nu și-a dorit dintotdeauna să devină medic. I-a plăcut foarte mult la început fizica. A visat pînă prin clasa a XI-a să studieze fizica nucleară. Dar soarta a făcut ca profesorul de fizică, omul care i-a insuflat dragostea pentru acest obiect, să moară subit. „A fost pentru mine o lovitură puternică. Am trăit atunci un moment de derută. Apoi, sfătuindu-mă cu doctorița Dumbravă, eram colege de clasă, am decis să virez spre medicină. Așa am descoperit că îmi place și chimia”. Și în facultate a fost același cursant sîrguincios și pasionat de învățătură. în doi din cei șase ani de facultate a obținut numai note de 10, iar în rest, ici – colo, cîte un 9. Mărturie stau foaia matricolă și faptul că facultatea a terminat-o tot în fruntea listei, pe același loc doi, ca și la admitere. I-a avut colegi de facultate pe cunoscuții medici băcăuani Dan și Adriana Chelariu, Vladimir și Adriana Corneleac, Zîna Popa, Georgeta Todosi, Dan Panaite, Ani Chile, Mariana Curcă, George Tăbăcaru și, firește, Zenovia Dumbravă.

Vindea cartela pentru a-i cumpăra hăinuțe copilului

Anii de facultate nu au fost, însă, atît de ușori. Mai ales că, în anul V, a venit pe lume Ciprian, unicul copil. După terminarea anului I de studiu cu media 10, drept recompensă a fost trimisă gratuit în tabără la Costinești. Aici avea să-și cunoască „jumătatea”. „Am mers împreună cu trei colegi la dans. Acolo am fost invitată pe ring de un tînăr înalt, brunet, cu părul creț, care, după doi ani, mi-a devenit soț. Ne-am căsătorit în 1974 și următorul an am și ajuns mămică navetistă. La fiecare sfîrșit de săptămînă veneam acasă cu trenul, cu autobuzul sau cu «ia-mă, nene», încărcată cu toate cele necesare pentru copil. Eram bursieră. Mîncam cu doctorița Dumbravă amîndouă pe o singură cartelă, pentru că pe a mea o vindeam. Din economiile pe care le făceam îi cumpăram băiatului hăinuțe, botoșei, și îmi mai rămîneau și pentru cărți de specialitate și de literatură”, relatează doctorița. în ce-l privește pe soț, el a terminat Facultatea de Tehnologie a Construcțiilor de Mașini (TCM) în 1972, cînd „medicinista” abia încheiase anul II. Pentru a fi alături de ea, s-a înscris la Academia de Studii Economice, la care a reușit și pe care a și absolvit-o. „A făcut a doua facultate, la fără frecvență, numai ca să aibă drum la Iași, să nu-și piardă jumătatea de bunătate”, glumește doctorița Cojocaru.

A făcut medicină la țară mai bine de cinci ani

Și a venit vremea să dea adevărata măsură a cunoștințelor și a practicii acumulate în timpul facultății. Imediat după ce și-a luat licența, ea a fost repartizată la un dispensar rural, din apropierea Bacăului. „De pe băncile facultății am fost trimisă direct la Nicolae Bălcescu. A fost o etapă foarte încărcată din punct de vedere al experienței profesionale. Aruncată dintr-o vîltoare universitară într-una reală, cînd decizia îți aparține în exclusivitate. Eram trei medici, în satele Sărata, Valea Seacă și eu, la Nicolae Bălcescu. Pe atunci, comuna Nicolae Bălcescu avea o natalitate foarte mare. în dispensarul unde lucram eu aveam și sală de nașteri. în fiecare an, aduceam pe lume, în medie, 315 copii”, își mai amintește fosta stagiară. în același timp, în 1976, cînd s-a dus ea în comună, acolo mortalitatea infantilă era extrem de ridicată. în medie, din o mie de nou-născuți decedau 24. „Marele pariu cu mine însămi a fost să reduc cît pot mai mult mortalitatea infantilă. Am organizat Școala mamei, îi examinam periodic, la intervale scurte de timp, pe toți copiii. Am făcut de toate. A fost perioada cu experiența cea mai bogată pentru mine”, declară doctorița. Și a cîștigat și pariul. După numai cinci ani de muncă, a reușit să ajungă la doar patru decese la o mie de nou-născuți. Un record care a lăsat cu gura căscată șefa de pe atunci a Institutului Național de Ocrotire a Mamei și Copilului. „Venise cu șeful de la Direcția Sanitară Județeană, care se ocupa de asistența copilului. Cînd a văzut de unde am plecat cu mortalitatea infantilă și unde am ajuns, i-a spus acestuia că trebuie neapărat să mă promoveze. Dar acesta a răspuns sec: «Să învețe, dacă vrea să ajungă mai sus». A fost bobîrnacul care m-a făcut să mă gîndesc serios la continuarea studiilor”, recunoaște.

„Regret enorm că sănătatea nu mi-a permis să practic chirurgia oculară”

„Mi-am zis că, și dacă am un copil de crescut, sînt în stare să depășesc toate greutățile și să termin și eu rezidențiatul pentru a deveni specialist. Am ales oftalmologia, pentru că este o specialitate de mare finețe și îți dă posibilitatea să-l cunoști pe om mult mai de aproape”, își argumentează alegerea doctorița Cojocaru. Pentru examenul de rezidențiat s-a pregătit în numai două săptămîni. L-a susținut la București. Concurența a fost acerbă, cinci pe un loc, dar a izbîndit. însă cei trei ani de specializare nu au fost deloc ușori. A făcut naveta, săptămînal, de la București la Bacău. „Era perioada cînd nu se mai găsea aproape nimic prin magazine. Aduceam din București tot ce ne era necesar în casă. încărcam valizele pînă la refuz. Cumpăram mai ales pentru Ciprian. Dar, din păcate, cele mai frumoase clipe cu el le-am pierdut. Nu am fost alături de el în clasa I, în prima zi de școală și nici la serbarea de sfîrșit de an, cînd a primit coroniță”, mărturisește, cu părere de rău. Și mai are un mare regret. După rezidențiat, s-a întors în Bacău, hotărîtă să intre și în sala de operație pentru a le reda lumina ochilor celor care au pierdut-o. Dar nu a fost să fie. în timpul pregătirii în chirurgia oculară, sub îndrumarea renumiților medici Alexandru Radian și Laura Corșatea, a avut neșansa să se îmbolnăvească de o boală alergică. Aceasta a împiedicat-o pentru totdeauna să nu-și realizeze visul de a deveni un bun chirurg oftalmolog. „Trei ani m-am chinuit. Prin toate spitalele am fost internată. La numai 31 de ani, am fost pe punctul de a mă pensiona de boală. Cînd îmi pierdusem orice speranță, cineva m-a îndrumat spre un medic din Spitalul Piatra Neamț. âi mersese vestea că afecțiunea de care sufeream eu o vindecă prin acupunctură. Am stat internată acolo mai bine de o lună. într-adevăr, el și echipa lui m-au pus pe picioare. Dar nu m-am mai întors să operez, de teamă să nu fac o criză exact în timpul unei intervenții și să pun astfel în pericol viața pacientului”, ne spune, și ochii îi joacă în lacrimi.

„Sînt adepta lucrului în echipă”

Dar, incontestabil, se poate considera un om împlinit pe plan profesional. Ce dovadă mai elocventă a recunoașterii performanțelor în meserie și în capacitatea de a lucra cu oamenii mai poate fi alta decît faptul că, din 1991, în lumea medicală este singura care are cea mai îndelungată activitate administrativă, desfășurată în paralel cu munca la cabinet!? „Nu a fost o dorință a mea. Am acceptat să preiau conducerea policlinicii de adulți la insistențele altora. Dar am descoperit că îmi place și a fost o perioadă benefică. Sînt adepta lucrului în echipă, a discuției cu cei care fac parte din ea. Am avut șansa să lucrez cu oameni de echipă, m-am înțeles foarte bine cu ei, indiferent de temperamentul lor”, afirmă. Dar, în același timp, referindu-se la colegii de breaslă, declară cu amărăciune: „Este trist că pierdem legătura între noi. înainte eram mai sudați, ca și colegi. Acum sîntem parcă puțin mai individualiști, mai orgolioși, mai diferențiați, poate și mai dezamăgiți, pentru că sîntem arătați cu degetul, deși nu merităm acest lucru”. pariu cu mine însămi a fost să reduc cît pot mai mult mortalitatea infantilă. Am organizat Ș

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!