Ad valorem

Lipsa spiritului critic

• etnoaxiologie arhetipală românească: un pic revăzută și oarecum adăugită n un etnodeziderat românesc: renașterea iubirii și a înțelepciunii pierdute n conceptul de valoare trebuie să aibă niște fundamente; care or fi acelea? n etnovalorile se exprimă, fundamental, prin sunetele limbii vorbite n teoria fatalismului lingvistic – o variantă a teoriei ondulațiunii universale

Cu siguranță, un cititor care a parcurs acel „laudatio” adus de profesorul Traian Dinorel Stănciulescu mentorului său Victor Isac, care apoi a citit prolegomenele acestuia din urmă la un (foarte) mic tratat de axiologie și, eventual, insatisfacția mea față de așteptatul plus de cunoaștere pe care l-ar fi adus acele prolegomene, așadar un asemenea cititor ar fi curios să cunoască contribuția lui TDS și, eventual, opiniile mele față de acest text. Voi încerca să satisfac această (eventuală) curiozitate.
Partea (a II-a) de contribuție, semnată de TDS, este intitulată „Valori (meta)fizice ale spiritului românesc” și este datată 1999 – 2006. Un prim-capitol este dedicat „Temeiurilor axiologice ale creației umane” (cu necesarele precizări conceptuale), urmat de un foarte delicat capitol despre „Fundamentele creației etnice” care face și inevitabila referire la dilema sincronism-protocronism, de fapt trilema sincronism-protocronism-pancronism, toate acestea fiind considerații generale referitoare la specificurile naționale în creație, după care, firesc, urmează studiile despre creația românească, în legătură cu care m-am pronunțat, adesea, la modul critic (inclusiv despre miturile fondatoare ale românilor – Miorița și Meșterul Manole). Urmează apoi un capitol dedicat contribuțiilor științifice ale lui TDS în planul explicării existenței umane în general și a celei naționale în special. Terenul este foarte alunecos, un cititor mai entuziast avînd destule șanse să cadă în prozelitism naționalist și, inevitabil, xenofob. A încerca să decelezi ce este cu adevărat românesc și ceea ce este factor alogen în spațiul carpato-danubiano-pontic cere mult curaj și o adevărată echilibristică printre teoriile ad-hoc și contribuțiile cu adevărat științifice. Într-o discuție particulară cu autorul TDS pe tema specificului românesc am primit mereu răspunsuri cu trimiteri la sonoritatea limbii, la semnificațiile unor cuvinte și ale unor gesturi ancestrale, toate avînd trimitere la traco-geți și la inevitabila nebuloasă numită istorie… Dar, să fiu ceva mai concret; înainte, însă, de orice considerații critice, cred că este un mare privilegiu pentru orice autor de a-i fi disecată o lucrare, de a avea un feed-back real și în timp util la seria de idei expuse și de a avea motivația continuării și consolidării argumentației inițial avansate. TDS reia ideia lui Victor Isac – cea a unei „axiologii antropologice” (sintagmă pe care am caracterizat-o deja ca fiind cel puțin tautologică – orice teorie referitoare la evaluare implică omul ca subiect evaluator), dar cred că mai mult formal, de vreme ce imediat face referire la preocuparea sa de a „contura cîteva repere praxiologic-axiologice ale actului creator”. Trebuie să afirm, din start, că modul de abordare, limbajul și concluziile teoretice îmi sînt mai familiare și mai apropiate, deși inerentele diferențe apar și aici. Faptul că TDS plasează „problematica valorii (și implicit a evaluării) în sfera praxiologicului” înseamnă o apropiere de praxiologica mea metodologie scop-mijloc. Mai mult, TDS face referire directă (un citat ar fi fost nimerit ca o orientare a cititorului spre sursele reale) la valorile-scop și valorile-mijloc – expresii deja consacrate în axiologia românească. Profit de ocazie pentru a sublinia caracterul tautologic al celor două expresii de vreme ce conceptul de valoare implică deopotrivă scopul (finalitatea/idealitatea) și mijloacele (instrumentalitatea/ realitatea). Continui să sper într-o unificare de limbaj pe bază de argumente și de simplitate. Este și motivul pentru care promovez dialogul și spiritul critic…TDS continuă, fără a considera că nu este chiar o creație originală, oferind definiția eficienței ca raport scop-mijloc: „La intersecția dintre scop și mijloc se definește, astfel, eficiența demersului creativ însuși”. În ce mă privește, precizez că nu doar am dat această definiție, ci am și operaționalizat-o prin cuantificarea (inclusiv monetară) a scopurilor propuse și a mijloacelor induse pentru atingerea scopului. Nu pot să nu remarc faptul că TDS își depășește mentorul procedînd la semnalarea multitudinilor definițiilor posibile ale valorii și la optarea pentru una dintre viziuni. Întîmplător (sau nu) aceasta este una triadică, ce include scopurile ca termen prim (idealurile) și ca termen terț (nevoile), introducînd la mijlocul triadei chiar mijloacele sub forma „standardului normativ”. Aici viziunile noastre se despart, standardele și normele fiind excluse din Metodologia Scop-Mijloc (MSM), lăsînd loc adecvării permanente a mijloacelor la scopuri și a scopurilor la mijloace. Paradoxal, tocmai MSM asigură un suport real pentru creativitate și dinamism, în timp ce standardele invită la fixism și stagnare… Preventiv, sau ca răspuns la alte critici anterioare, TDS scrie că „Poate unora li se va părea…că evidențierea unor constante valorice și transformarea lor în normă valorică ar stînjeni creația, întorcînd-o în mod forțat către trecut”. În fine, autorul TDS vorbește despre „…evaluarea valorii”, fapt ce poate trezi unele suspiciuni. Dincolo de aceste mici incongruente, demersul științifico-filosofic despre valoare are un plus de consistență, credibilitate și coerență, ceea ce scutește recenzorul de prea multe intervenții.
Cît privește etnocentrismul și specificul românesc, argumentele sînt sub așteptări, dimensiunea științifică fiind mult devansată de apelul la emotivitate și imaginație. De asemenea, accentul pus pe istorie și tradiție accentuează comuniunea ideatică cu Victor Isac, dar și riscurile la o critică similară. Într-o epocă a integrării și a interdependențelor apologiile naționalistă și etnocentristă vor găsi adepți din ce în ce mai puțini. Cum era de așteptat, descrierea specificului românesc este una standard bazată pe valorile pozitive de creativitate și adaptabilitate. Nimic despre neterminarea lucrului început, despre comoditate și corolarul său – atentatul la proprietate; nimic despre încălcarea promisiunilor și despre lipsa de respect față de instituții. Un cititor străin ar afla doar despre hărnicia și creativitatea românilor, despre sensibilitatea lor la muzică, poezie și dans, încît te și miri că investitoriii străini ne cam ocolesc și preferă alte spații mai sărace în creativitate, dar mai tenace și mai robace. Cu alte cuvinte, lipsa spiritului critic ne va cantona mereu într-o zonă a ineficienței, minciunii și neîmplinirilor.
Nu în ultimul rînd semnalez ca fiind deosebit de interesant pentru orice cititor capitolul patru, în care se face o sinteză asupra diverselor teorii explicative ale modului nostru (uman) de ființare, gîndire și activare fiind, evident, incluse și contribuțiile originale ale autorului (biofotonică, luxonică, teoria laserilor biologici etc.). Fie doar pentru a lua cunoștință de aceste interesante teorii, incitante la alte eventuale explicații, cred că efortul cititorului de a persista în lectură este pe deplin răsplătit. (Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia)sursele reale) la valorile-scop și valorile-mijloc – expresii deja consacrate în axiolog

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!