Admiterea în facultăți (I)

Abia s-a terminat balamucul sesiunii de vară a bac-ului 2005 și ziarele au dedicat pagini întregi de publicitate din partea universităților de stat sau particulare. Ba chiar și un „Ghid al Admiterii”, despre documentele necesare pentru înscriere, despre criteriile pentru obținerea burselor, despre taxele ce trebuie să se plătească și alte statistici relevante privind preferințele tinerilor către centrele universitare din România.
Astfel, cu patalamaua în mape ( Diploma de bacalaureat) și cu alte documente cerute de vademecum-ul Universității preferate, tinerii bacalaureați vor porni, în curînd, pe drumul spinos al viitoarelor profesii, mai mult sau mai puțin încrezători în forțele și „bafta” lor. în funcție de notele înscrise pe diplomă, de cît de mult s-au pregătit, dar și de suporturile materiale / financiare ale părinților. Cei de la orașe, mai siguri pe aceste șanse, iar cei de la țară plutind într-un nor cenușiu de incertitudini. Ca și mine, cu mulți ani în urmă…
Mă aflam în preajma izbucnirii războiului, cînd – vorba lui Marin Preda – „timpul nu mai avea răbdare”. Și nici eu nu mai aveam răbdare să mă înscriu la Facultatea (mult dorită) de Litere și Filozofie din București. Și maică-mea, văduvă de război, cu șase copii de întreținut și cu șase hectare de pămînt de muncit, împrăștiate între Argeș și Sabar – neștiutoare de carte – n-a pregetat să vîndă ceva din recolta verii, ori să se împrumute, ca să-și vadă feciorul cel mic la facultate. Mai ales că, din seria liceenilor din satul nostru, în anii aceia, numai eu și fiul cîrciumarului, Ionică Popescu, reușisem să luăm bacalaureatul. (Ionică se înscrisese, cu un an în urmă, la Facultatea de Drept, pentru a ajunge avocat, după dorința tatălui său). Ceilalți colegi din sat „rămăseseră cu căruța”, cu 3-4 clase de liceu, mulțumindu-se cu vreo funcție pe la primărie, ori reangajîndu-se, după serviciul militar, ca subofițeri.
Trebuie să mai spun că satul meu nu avea alți intelectuali în afară de preot și învățătorii de la Școala primară. Iar fiii acestora, ori ai altor bogătani, dacă ajungeau în rîndul intelectualilor, ca medici, farmaciști sau avocați, nu se mai întorceau în sat, rămîneau prin orașe. De aceea, ambiția mea și a mamei de a depăși condiția socială era pe deplin motivată, cu toate că era mult invidiată de consăteni și chiar de surorile mele, care vedeau în plecarea mea din sat lipsa a două brațe de muncă…
Așadar, fără a mai fi însoțit de mama ca în timpul anilor de liceu, dar încrezătoare în forțele mele de „a reuși”, m-am înscris la Facultatea mult visată, promovînd, fără probleme, doar un examen psihotehnic, ale cărui rezultate îmi confirmau capacitatea și aptitudinile necesare în domeniul ales. Ceea ce este foarte important pentru orice tînăr care se află la începutul drumului și carierei sale, mai mult decît orice examene și probe scrise sau orale, pentru care le plîng de milă tinerilor de azi în lupta lor pentru admiterea în facultatea dorită.

Marin COSMESCU, fără a mai fi însoțit de mama ca î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!