Adolescența – o viață perfectă?

Privită ca un „copil al copilăriei”, micuț suflet ce nu-și poate înțelege nelămuririle, adolescența nu e doar o perioadă de cîțiva ani pe care-i trăiești și peste care, în final, așterni o păturică moale a amintirilor.
Anii de liceu au fost priviți de fiecare dintre noi altfel, așa cum viața și-a regăsit diferite forme sub influența strofelor adunate pentru a cînta o poezie, de aceea aș fi total absurdă să dau o definiție concretă a acestora. Pentru ca să aflu ce părere au sutele de inimi covîrșitoare din jurul meu despre perioada de patru anișori petrecută în liceu, ar fi trebuit probabil să fac un sondaj de opinie, dar asta în altă viață de licean…
Pentru o clasă unită, cuvîntul „liceu” a reprezentat dintotdeauna mii de clipe născute sub semnul sutelor de secunde, adunate într-un minut, legănate de brațele unei ore, pentru a crește o viață… cred că cei ce au avut parte de această prietenie pot spune cu adevărat cum a fost în liceu, și, spun eu, adolescența este cel mai frumos vis al fericirii… dar, ca orice fericire, fără să vrea, aduce cu sine și despărțirea. După ce anii de liceu vor trece, surîsul cald al chipului adolescenței va fi doar ficțiune… nimic palpabil, doar amintiri plăcute ce le vom sorbi cu toții din ceainicul trecutului și pe care le vom păstra etern. Poate că această despărțire, ce survine o dată cu trecerea celor patru ani, e o lege ce trebuie respectată… De fapt, chiar dacă nu am respecta-o noi, cu siguranță ne-ar respecta ea pe noi și, vă asigur, nu vă va ocoli… Are ochi buni, ce pot să zic…
Teancuri de poze, caiete pe care scrisul se regăsește printre desenele ce le-am făcut în timpul orelor de curs sau pur și simplu alte materiale, sînt venite pentru a ne aminti de liceu. Mulți dintre noi însă ne trezim la finalul liceului prinși în situația de a căuta amintiri pînă și în dulapul de haine al mamei, dar nu le mai găsim…Oare le-am aruncat? Dacă nu le-ați regăsit înseamnă că focul pierderii vi le-a luat… Există ceva, însă, care nu se pierde, oricît de grele ar deveni imaginile implacabile ale uitării… Amintirile. Plăcute sau sufocant de plăcute, pentru că, în imaginația mea, ele nu pot fi altfel, aceste amintiri pot rămîne singura cheie pentru a evada din închisoarea sufletului. Pentru mulți, anii de liceu au fost un paradis, însă pentru toți a fost „un paradis în destrămare”! Sau aș putea spune un paradis destrămat? Trăim vieți diferite, de aceea deținem paradisuri total nepotrivite.
Am pășit în ultimul an de liceu fericiți. Această fericire însă s-a păstrat doar din punctul de vedere al sintagmei cunoscute deja: „Scăpăm de școală!!!”. Urmărind cu atenție partea afectivă, cea a despărțirii, am constatat că fericirea nu mai este prezentă ca în cazul precedent. Dar viața merge înainte, cu sau fără noi… Preferabil ar fi să ținem pasul cu ea sau eventual să reușim să o întrecem, ca apoi, privind-o, să putem să-i spunem: „Dacă aveai impresia că nu te voi învinge niciodată, sînt sigur că nu ai citit o singură cugetare esențială. Te întrebi care? Ei bine: „…Niciodată să nu spui niciodată!”. (Alexandra ANGHELUȘ – a XII-a A)m de școală!!!”. Urmărind cu atenție partea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!