ÂNTâMPLĂRI ADEVĂRATE

Prietenul înaripat

• Mesagerul din cer (1)

Eugen VERMAN

Multă vreme de-acum înainte Mihnea, nepotul meu, își va aminti cu încîntare, dar și cu firească tristețe, de momentele acelea care au început cu „aterizarea forțată” a celui ce avea să fie botezat „Negruțu” și, mai mult ca sigur, pînă și visele îi vor fi confiscate de imaginea micii păsări venită pe neașteptate și devenită al patrulea membru al familiei, de năzbîtiile ei nevinovate care l-au făcut pe copil să cunoască și ce-i dragostea, dar și ce-i ura…
Ieșise, ca de obicei, cu bicicleta, după ce mama lui, Margareta, îl adusese de la grădiniță. Ziua era de mijloc de mai și se părea că vara cea adevărată venise neverosimil de repede. Era cald și numai bine de ieșit din casă și de jucat pînă spre seară. Petru, tatăl băiatului, stătea de vorbă cu Florin, stăpânul Almei, cățeaua aceea uriașă din rasa ciobăneștilor germani, iar Alma părea că nu vede și nu aude nimic acolo, la rădăcina teiului sălbatec, înalt și bătrîn, unde își găsise un culcuș la umbră. E o adevărată pădure de tei și alți arbori aici, în fața blocului, răcoarea copacilor și mirosul florilor de tei aducîndu-i pe mulți oameni la masa unde se joacă șah și, pe copii, pe maidanul de dincolo de plantație, la fotbal. Mihnea nu e, încă, la vîrsta celor care știu să dea vîrtos cu piciorul în minge. El se joacă numai cu bicicleta luată de bunici exact cu un an în urmă, cînd împlinea cinci ani. Acum merge cu ea fără „roțile ajutătoare”, încît, mai ales bunicilor, le stă inima în loc la vederea vajnicului biciclist care încă mai poartă, în dreptul ochiului stîng, semnul unei căderi intempestive. Cînd să urce pe bicicletă, un fîlfîit de aripi tot mai accentuat îi atrase atenția. Privi în sus și văzu, cu spaimă, un ghem negru, dar un ghem cu aripi uriașe care băteau puternic, apropiindu-se amenințător de capul său. Se dădu la o parte, privi cu mare teamă spre locul unde căzuse pasărea, care abia se mișca. Alma mîrîi de două ori, dînd să se repeadă la ea, însă Florin îi strigă să stea locului și cîinele, ca orice cîine dresat, se stăpîni, deși, se pare, și el era destul de speriat. Ceva mai încolo, Osvald, motanul doamnei Melitina, se alungi pe burtă, cu intenția vădită de a face saltul ucigaș. Mihnea țipă și el, mai ales că nu cu prea multe zile în urmă, în momentul în care scăpă din mîini o pungă cu pufuleți, un nor de ciori uriașe se abătu peste el, mai-mai să-l lovească cu furie. „Un pui de cioară…! Un pui de cioară… ! „, a strigat Mihnea, și atunci taică-su o luă înaintea Almei și a lui Osvald și, e adevărat, destul de greu și cu multă precauție, luă puiul în mîini. Cu gîtul golaș, cu pene puține pe el, dar cu ciocul puternic și mare și ghearele ascuție, puiul nu făcu deloc o impresie bună celor trei oameni, socotindu-l aici și pe piciul de aproape șase ani. Ce să facem cu el?, gîndiră toți trei. Să i-l oferim lui Osvald – care abia aștepta o gustare delicioasă, ori să-l aninăm, pur și simplu, de creanga asta și să-l lăsăm cu părinții lui…? Dar și asta ar însemna moarte sigură, căci părinții nu-l vor putea, în nici un chip, ridica înapoi în cuib. Astfel de întrebări le treceau prin cap, mai ales că două păsări uriașe, negre și foarte agresive, se roteau tot mai insistent și amenințător pe deasupra lor… Nu, gîndi Petru, mai bine să-l ducem în casă și vom vedea noi după aceea… Mihnea abia a așteptat verdictul acesta. Cînd Marga i-a văzut cu puiul acela de cioară fioros și respingător și a auzit despre ce e vorba și ce s-a hotărît, argumentul forte fiind Mihnea cu rugămintea lui însoțită de lacrimi fierbinți, că să lase puiul în casă, n-a mai spus nimic. Numai că puiul, deși plin de viață la început, n-a mîncat nimic două zile, cu toate că i se făcuse un culcuș bun pe balconul larg și însorit și i-au fost puse în față, într-o farfurie, tot felul de bunătăți, care mai de care mai apetisante, n-a băut nici apă, pînă cînd Petru s-a înfuriat pe el și a început să-l îndoape ca pe curcan, cu pîine muiată în lapte. Ca prin minune, încet, încet, dar sigur, Negruțu – căci așa i s-a hotărît numele – a fost pus, cum se zice, pe picioare. Iar cea mai bună dovadă că puiul a început să mănînce a fost cantitatea tot mai îmbelșugată de găinaț găsită pretutindeni în casă. Mai mult, Mihnea așa a început să-l iubească, încît l-a luat și l-a culcat cu el în pat…
„Tu o să speli cearșafurile!”, l-a amenințat Marga, însă Mihnea știa că maică-sa vorbește și ea, așa, ca să nu tacă, pentru că de fapt toți ai casei prinseseră dragoste de puiul de cioară… (Va urma) repede. Era cald și numai bine de ieșit di

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!