„Așa-s oamenii! întreaga lume e o farsă!…”

Istoricii, martorii oculari, au scris și relatat despre teribila noapte de 11 februarie 1866, cînd a avut loc detronarea unuia dintre cei mai iubiți domnitori ai românilor – Al.I. Cuza. Despre acel eveniment avea să scrie un ungur – Arvay Arpad, în cartea sa: „Pictorul peregrin”, prieten al lui Carol Popp de Szathmary. Iată cum a văzut el „noaptea complotiștilor”: „Cuza era un om irascibil, dar nu ținea supărare pe nimeni. Szathmary știa și faptul că domnitorul dispusese cu o seară înainte, telegrafic, ca cei trei gazetari pe care ministrul „treburilor din lăuntru” îi închisese la Văcărești pentru articolele injurioase apărute în acea foaie umoristică, să fie eliberați.
Nu se temea de adversarii săi, dar nici de domnie nu ținea cu dinții. Ba, uneori dădea impresia că bucuros ar renunța la povara tronului domnesc. Opoziția, apelînd la o veche propunere făcută în Divanul ad-hoc, susținea că ar trebui adus un domnitor din străinătate. După opoziție, persoana aceluia, din punctul de vedere al independenței României, ar prezenta o mai mare garanție. Cînd află despre asta, Alexandru Ioan Cuza declară bărbătește că e dispus să abdice dacă o cer interesele țării, pentru că singura dorință a vieții sale e ca poporul român să fie fericit.
într-o seară, Carol Popp de Szathmary se afla în localul Societății Ungurilor din București, de pe strada Episcopiei. Era membru fondator al societății și trecea pe-acolo ori de cîte ori îi permitea timpul. Koos Ferenc, preotul reformat, îl luă discret deoparte pe pictor.
– Ce se petrece în orașul ăsta, domnul meu? Ai auzit că noaptea trecută s-a împrăștiat în secret în toată capitala ziarul „Clopotul”?
Populația e ațîțată să se răscoale și să ucidă. Umblă zvonul că se pune la cale un complot împotriva lui Cuza…
– Am auzit și eu de asta. Din păcate, situația e foarte gravă. Au aflat și reprezentanțele diplomatice ale țărilor străine de planurile complotului și au atras atenția miniștrilor, în secret. Nu s-au luat, totuși, măsuri serioase. Domnitorul nu se teme, așa că n-a dat nici un fel de dispoziție. Face impresia că anume se poartă așa…
Evenimentele, însă, se precipitară.
O seară cîinoasă, rece, de februarie (11 februarie). Nu se știe cum, un flăcău ardelean pătrunse, în pofida pazei, în palat, chipurile că aducea o scrisoare urgentă de la stăpînul său, Cezar Bolliac, pe care vrea s-o înmîneze personal domnitorului. Izbuti. Cuza desfăcu plicul și parcurse în grabă rîndurile. Bolliac îl înștiința că la noapte complotiștii vor să atace palatul. Domnitorul îl chemă urgent pe colonelul Zefcari, comandantul pieții, și pe Valentineanu, chestorul poliției. Nici unul dintre ei nu știa nimic de vreo mișcare și declarară ferm că nu poate fi vorba decît de o alarmă falsă. Totuși, pentru orice eventualitate, dublară paza palatului. Maiorul Lecca, comandantul pazei, își arătă admirația pentru liniștea netulburată a domnitorului Cuza.
… în bezna nopții scîrțîiră cizme, tropăiră bocanci. Armata înconjură palatul domnesc. Pe lîngă infanterie veniră și două unități de artileriști cu tunurile lor.
Adică vor, totuși, să-l apere pe domnitorul țării?
Era binișor trecut de miezul nopții. Un grup de ofițeri, împreună cu cîteva persoane în civil porniră spre poarta palatului. Acolo îi aștepta maiorul Lecca (din nefericire, băcăuan). Salută politicos și îi conduse pe noii sosiți în palat. âi însoți pînă la dormitorul lui Cuza. Apăsă clanța, însă ușa era încuiată cu cheia. Ofițerii puseră umărul, o sparseră și năvăliră în odaie. Cuza se trezi, speriat. Avea pe noptieră pistolul încărcat, ar fi avut timp să-l ia și să se apere.
Dar se mulțumi doar să întrebe plictisit:
– Ce-nseamnă asta? Ce căutați aici?
Unul dintre ofițeri scoase o foaie de hîrtie:
– Vă cerem să abdicați de la tron. Vă rog, iscăliți!
Era un decret-lege care conținea abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, instituirea unei locotenențe domnești și numirea unui guvern nou. Toate acestea „prin voința întregii națiuni”. Numai că această „națiune” dormea liniștită în noaptea grea, de iarnă și nu știa ce se întîmplă în palatul domnesc, la București.
Cuza citi foaia ce i se întinse. Dintre cei trei caimacami unul era Nicolae Golescu, pe care-l numise el însuși prim-ministru, întîiul său prim-ministru. Acest Golescu îl salutase cu însuflețire în urmă cu șapte ani, cu prilejul intrării sale în București, într-o altă zi de februarie, cînd îl primise în fruntea unei mulțimi de peste o sută de mii de oameni pe domnitorul ales de cele două principate. Atunci, vedeau în el pe înfăptuitorul unui vis secular. Și acum? Acum dădeau buzna peste el cu forța, înarmați, în miez de noapte, și-i cereau să abdice…
Domnitorul se sculă din pat și se adresă energic unuia dintre complotiști, căpitanul Pilat:
– întoarce-te cu spatele și apleacă-te!
Semnă pe spinarea ofițerului decretul de abdicare (ora 5 dimineața).
Carol Popp de Szathmary află a doua zi dimineață de eveniment. Auzi și că, după ce a iscălit abdicarea, Cuza a fost arestat și scos din palat trecînd printre două rînduri de soldați întorși cu spatele spre a nu-l vedea pe fostul domn – așa de mare era teama complotiștilor. Mai tîrziu află că a fost expulzat din țară. âși aduse aminte că în urmă cu vreo doi ani discutase odată cu domnitorul despre nerecunoștința oamenilor. Cuza încheiase discuția rezumîndu-și părerea cu aceste cuvinte:
– Așa-s oamenii!… Lumea e o farsă a lui Dumnezeu… (Eugen ȘENDREA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!