ASCENSIUNI DUHOVNICEȘTI

Izvorul vieții și al iubirii

• Eros și agape n iubirea – dar divin n suma tuturor virtuților n Kalokagathia

pr. prof. dr. Constantin LEONTE

Nu se poate spune că pînă la venirea comunismului, sau după aceea, lumea nu ar fi cunoscut nimic despre iubire. Cunoștea iubirea în mai multe înțelesuri. Dacă „Schopenhauer și Nietsche au socotit că iubirea dintre bărbat și femeie n-ar avea alt rost decît acela al unui mijloc de care specia umană s-ar folosi pentru a-și subordona mai ușor persoana omenească, în vederea realizării printr-însa a perpetuării generațiilor”, alții, dimpotrivă, o separă cu totul de acest act. Soloviev scrie: „Actul procreației la om nu reclamă deloc iubirea. Părerea aceasta nu este numai a lui Soloviev, ci o împărtășesc și alții, printre care și Berdeiaeff”.
în general, omul, în orice formă de iubire, nu e angajat numai cu o parte a ființei sale, „ci cu întreaga lui personalitate: cu trup și simțiri, cu suflet și spirit”. Așadar, iubirea dintre sexe nu vizează numai înmulțirea cantitativă a oamenilor, ci mai ales promovarea lor calitativă.
Putem vorbi, de asemenea, de iubire ca eros în sens platonic. Această iubire este tema de temelie a filozofiei platonice. Ea se caracterizează printr-o continuă dorință, ce nu poate fi împlinită de ceva din lumea aceasta, e o tensiune către o lume a ideilor, o nostalgie după o lume pierdută. Caracteristicile acestui fel de iubire sunt, după Platon: „Conștiința unei lipse actuale, fără de care iubirea n-ar putea fi trezită, acțiunea de înlăturare a acestei lipse printr-o ridicare către realitățile valoroase”.
Dar există și o altfel de iubire decît cele amintite mai sus. Aceasta este iubirea creștină (agape). „Ceea ce constituie caracteristica acestei noi comuniuni religioase realizate de creștinism este, pe deoparte, arătarea unei iubiri covîrșitoare din partea lui Dumnezeu către om, către orice om „Iudeu sau Elin, bărbat sau femeie, drept sau nedrept, bun sau păcătos”. Dar iubirii creștine greu i se poate da o definiție care să o poată cuprinde deplin. „Iubirea nu se poate defini, ea este tot atît de misterioasă ca și viața”. Sfîntul Maxim Mărturisitorul încearcă totuși să o caracterizeze astfel: „Iubirea e o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită căruia el nu cinstește nici unul din lucruri mai mult decît cunoștința lui Dumnezeu”. Ea este o energie treimică, ce se revarsă asemenea unei raze binefăcătoare a soarelui, înscriindu-se ca o lege în inimă (Rom. II, 14), ca o trăsătură dumnezeiască ce lasă urme adînci în ea.
Iubirea creștină este o frumusețe mai presus de minte și de cuvînt (Filip. IV, 7), „o bunătate frumoasă” (o kalokagathie), „o frumusețe mai absolută decît cea a artei”. Cei ce o experiază, pătrunși de frumusețea luminii ei, exprimă: „Doamne, bine e să fim aici!” (Matei XVII, 4).
încercînd o comparație între eros și agape, se poate constata că „dacă erosul își are obîrșia în lipsurile și dorințele omului, agape își are izvorul în Dumnezeu însuși, în însăși ființa și hotărîrea lui liberă de a se apleca ocrotitor și darnic asupra creaturii Lui. Erosul este tensiunea omului către Dumnezeu. Agape este coborîrea lui Dumnezeu către om”.
Cu toate aceste deosebiri, între eros și agape nu se anulează orice posibilitate de împreună-viețuire. Iubirea creștină a încreștinat sensul erosului platonic. în sînul creștinismului eros și agape sunt două forțe ce se condiționează reciproc. „Prin creație, agape însăși sădește în inima făpturii raționale tendința către Creatorul, erosul ca tînjire permanentă după izvorul bunătăților”. Acest fapt îl sesizează și Sfîntul Grigorie de Nyssa, care spune că „erosul înflorește în agape și în dragostea aproapelui”, iar Sfîntul Maxim zice: „Dumnezeu este generatorul agapei și al erosului”.
Dacă Sfîntul Apostol Ioan ne înfățișează pe agape în textul „că așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că și pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan II, 16), erosul creștinului poate zice cu Psalmistul: „cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe Tine Dumnezeule, însetat este sufletul meu după Dumnezeu cel tare și viu” (Psalm. XII, 1-2). Dacă viața izvorăște de undeva, atunci Dumnezeu este izvorul vieții. Dacă dragostea are un izvor undeva, atunci Dumnezeu este izvorul iubirii.omenească, în vederea realizării printr-însa a perpetuării generațiilor”, alții, dimpotrivă, o separă cu totul de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!