Ascensiuni duhovnicești

Veșnica existență fericită

* Credința în viața de dincolo
reflectată în inscripții paleo-creștine

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, ce se citește la Sfînta Liturghie din duminica a 26-a după Rusalii (Luca 12, 16-21) ne oferă prilejul să medităm, încă o dată, asupra valorii sufletului pentru care putem cîștiga sau pierde viața de dincolo. Ne revin, iarăși, în minte, cuvintele nemuritoare ale lui Iisus: „Ce-i folosește omului să cîștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Credința în viața de dincolo este un adevăr clar desprins din Sfintele Evanghelii și care stă la baza valorilor culturale și spirituale ale creștinismului. Aspecte ale acestei credințe transpar, fără îndoială, în documentele vechi ale creștinismului la români. Ideile predominante despre viața de dincolo, de exemplu în Dobrogea protobizantină, sînt cele creștine. Acest lucru este o urmare firească a tăriei creștinismului aici, care cuprinsese toate straturile societății, mai mult – pătrunsese chiar și la barbari. Locuitorii Dobrogei erau, în marea lor majoritate, convinși că prin moartea pe cruce a lui Iisus Hristos și prin învierea Sa a fost biruită puterea morții. Astfel, pe unele cruci, care trebuie să fi fost așezate la morminte, găsim inscripții de acest tip: „Prin moarte spre înviere (in morte ressurectio) sau: „(Aceasta) este crucea morții și a învierii” (crux mortis et ressurectionis).
Viața de dincolo era văzută ca o odihnă (gr. arapausis). Nu orice fel de odihnă, cu mîncare și băutură, ci aceea dusă „în mijlocul drepților” și care are ca scop învierea și veșnica existență fericită. Astfel, doi soți din Siria, avocatul Simplikios și soția sa Melitis, înstăriți și înhumați la Callatis, constată pe piatra lor funerară: „după o bătrînețe venerabilă am ajuns printre cei drepți în nădejdea învierii și a gustării vieții veșnice”. Calliopi, fiica lui Sulifera, o creștină din Cezareea Palestinei, sosită pe meleagurile Scythiei Minor, a inscripționat pe mormîntul funerar: „odihnește-o, Doamne, cu drepții”. Expresia aceasta este specifică mediului creștin oriental din Egipt, Palestina și Siria. Tot orientală este și credința că mormîntul reprezintă un locaș veșnic (domus aeterna). în inscripția amintită se spune că s-a construit un locaș de veci, prin aceasta voind să se arate că, de fapt, nu șederea în mormînt ar fi eternă, ci doar necesară pentru a participa la o astfel de nemurire, aceea din Rai sau Paradis. Astfel, într-un epitaf creștin sirian se indică: „Locaș de veci, dar pentru cei care au trăit în credință este antreul paradisului, căci fără aceștia, nimeni nu poate fi părtaș aceluia”. Iată un temei puternic împotriva practicii incinerării! Totodată, expresia de pe epitaful amintit explică persistența în vocabularul creștin a unor expresii ca „odihnă eternă” (requies aeterna), corespunzătoare credințelor păgîne referitoare la soarta celui mort, care nu trebuia înlăturată sau tulburată în mormînt. Expresia: „aici odihnește” (lat. hic yacet), frecventă în inscripțiile creștine dobrogene, își află sensul în această concepție.
Țelul final al defuncților era, deci: „învierea și gustarea vieții veșnice”. Dar pînă atunci era foarte importantă, cum s-a văzut, asigurarea unui mormînt corespunzător pentru requies aeterna. Creștinii de atunci dădeau, astfel, mare atenție construirii unui mormînt, construindu-l după posibilități, fie din piatră fasonată, fie din țiglă, cărămidă sau chiar marmură (sarcofage). Unele morminte au aspectul unor galerii cu mai multe încăperi, dispuse în formă de cruce. Altele sînt cavouri încăpătoare cu boltă și cu un culoar (dromos) spre intrare. La intrarea în cavou, sau în galerii și pe pereții lor au fost incizate cruci sau inscripții prin care se cheamă ajutorul divin: „Doamne ajută!” Pe vasele din inventarul funerar citim, adesea: „Doamne, ai milă de mine” sau simplu: „Viață”. Punerea în morminte a unor monede amintește, însă, de ritualul păgîn al punerii monedelor necesare plății luntrașului Charon la traversarea peste rîul Styx din mitologia greacă.
Uneori, creștinii au ținut să fie îmormîntați lîngă mormintele martirilor (mucenicilor), ad martyres, ad sanctos; ceea ce nu este fără de relevanță în privința credinței despre viața de dincolo. La Axiopolis, Histria și Tropaeum Traiani au fost descoperite bazilici comemoriale cu morminte grupate în jurul lor, unele foarte apropiate de cripta unde se găseau sfintele moaște ale martirilor. De aici și cîntarea funebră: „Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor tăi…”.
Am reliefat, aici, doar cîteva aspecte despre viața de dincolo în care credeau strămoșii noștri. Continuitatea gîndurilor despre viața de dincolo este și o reflectare a continuității etnice. Pe de altă parte, aceste mărturii confirmă că strămoșii noștri au înțeles foarte bine cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Dar după învîrtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mînie în ziua mîniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Viață veșnică celor ce prin stăruință în fapta bună caută mărire, cinste și nestricăciune” (Romani 2, 5-7). Sau: „âmpărăția lui Dumnezeu nu este mîncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfînt” (Romani 14, 17). (Pr. prof. dr. Constantin LEONTE)pausis). Nu orice fel de odihnă, cu mîncare

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!