ASCULTARE ÂNȚELEPCIUNII

„Statul – proprietate personală…”

Calistrat COSTIN

• Există șansa (primejdia!) ca unele vorbe din vechime (aruncate, multe, într-o doară!) să capete sens, noi „înțelesuri” și noi „valențe” în vremurile de după, cum ar fi vremurile noastre, de exemplu… Cu siguranță ne-aducem cu toții aminte de celebra propoziție „L’etat c’
est moi”/ „Statul sunt eu” – cuvinte care, cum scrie în cartea de istorie, „rezumă principiul monarhiei absolute, în cadrul căreia suveranul socoate statul o prprietate personală”! Buricul regal care a rostit „perla” în chestiune se numește Ludovic al XIV-lea, francez, desigur, și n-avea în acel an (1655) decît douăzeci de anișori! Majestatea sa imberbă dăduse nu mai știu ce „edict” cu care parlamentul n-a fost de acord, iar cînd președintele „adunării” i-a explicat „buricuțului” regal că pricina pentru care parlamentarii au votat „contra” este „fiindcă apără interesele statului”, adolescența sa „roială” a făcut spume la botișor strigînd: „Ale statului?! Care stat? Statul sunt eu”! Mai tîrziu, cînd s-a mai copt la minte, ținînd-o însă langa-balanga pe-a lui, Ludovicul nostru i-a lăsat cu limbă de moarte moștenitorului său o altă perlă: „regele reprezintă națiunea întreagă, toți ceilalți nu sunt, fiecare în parte, decît un individ; prin urmare, toată puterea, toată autoritatea e concentrată în mîna regelui”. Doamne, cum se mai potrivesc atari ziceri din veac, unor „situații” de mai dincoace (cu președinți însă, care tot un fel de „regaleți” sunt!). Că bine conchide „dicționarul”: „de atunci, cuvintele lui Ludovic sunt întrebuințate în batjocură la adresa cuiva care face pe stăpînul absolut; ele suportă și parodieri, după caz”. Să notăm, și să nu uităm, însă, că revoluția franceză a decapitat un Ludovic din ăsta, care șiel credea că-iu statul… Mai apoi, din marea revoluție a emanat Napoleon, care, nici el, n-a sfîrșit-o prea pe roze! Măi, măi, măi, ce ți-e și cu stăpînii ăștia absoluți! Ascultă, măi maiestate, statul nu e numai „eu”, bre, că mai suntem și „noi”, prostimea!

• Un vers din Shakespeare a devenit cu timpul un fel de „loc comun”, veritabil proverb: „Dă ascultare ânțelepciunii, nu Mîniei”! ce te faci, însă, cînd „Mîniosul” nu e deloc „înțelept” și, vasăzică, n-are la ce să dea „ascultare”?! „Mînios” adică: furios, nervos, turbat, furibund, violent, irascibil, coleric, nevricos! Sunt indivizi răi din fire, porniți spre fapte abominabile, resentimentari, răzbunători, intriganți, urîți la suflet și – aici e buba! – oricîtă carte ar avea, sunt puțini la minte! Asta e – „mintea puțină” – tîmpenia, prostia! De unde înțelepciune la un cap sec, neghiob, bătut cu leuca?! Scrie și la „cartea sfîntă”: mare nefericire pe neamurile în fruntea cărora se cocoață proștii, tonții, săracii cu duhul! âmpinși de „val”, de „valurile” murdare ale vremii, de „mecanisme” oculte ocuilte și fatale, aceștia se trezesc luînd „decizii” ce se dovedesc dăunătoare, cu „urmări incalculabile” pentru destinul comunităților care i-au încălzit la piept… Exemple de asemenea satrapi blestemați se găsesc în istoria tuturor semințiilor. Fie ca atari modele de conducători să piară în neagra veșnicie! „ânțelepciunii” nu poate da „ascultare” decît un om normal, firește, „înțelept”! Atenție dar, oameni buni și înțelepți, să veghem ca în fruntea noastră să nu mai îngăduim cocoțarea nebunilor, istericilor și paranoicilor!canisme” oculte ocuilte și fatale, aceștia se tre

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!